Mos Craciun cara in sac un gansac

March 24, 2013

text Alin Tănasă, ilustrație George Roșu

‘Tăticule, de ce l-au despărţit oamenii pe copilul oii de mama lui?’ Un miel priponit behăia dintr-o margine de grădină. Aveam vreo 5 ani. Vorbeam de un an şi coboram cu tata dealul de la Avereşti. Eu eram cocoţat pe o valiză mare, maro pe care o căra tata în mâna dreaptă. Venisem cu autobuzul de la Huşi. Era primăvară şi mieii erau despărţiţi de mamele lor. Tata mă aducea la bunici să mă lase peste vară. Acum, rememorând, îmi dau seama că lui tata i s-a cam strâns inima la auzul întrebării. Ţin minte că mi-am bocit sufletul când, la întoarcere, a urcat dealul fără mine, cu valiza maro în mâna dreaptă. Până în toamnă, când urma să fiu dat la şcoală, mi se părea că timpul n-are sfârşit. Venisem să stau. În exil.

Casa bunicii e un colţ de stai. Se spune rai, ştiu, dar mie casa bunicii îmi spune: ‘stai’. Asta pare să-i fi spus şi timpului: ‘stai’. Stai locului! Şi el a hotărât să se aşeze în acest loc. Un an. Zece. Aproape 70 de ani. Când s-a întors bunicu’ din război s-au luat şi au construit o casă în locul ăsta. Eu îl ştiu de vreo 20 şi ceva de ani. Aici ne întâlneam, în fiecare vară: eu, Doru, Laura şi Carmen. Nepoţii. Patul de moarte al bunicii e patul bunicilor. Aici dormeau laolaltă. Până în 1995. Când a murit bunicu’.

Am găsit-o mică, suptă până la oase de un înger. Vestitor de moarte. Am sărutat-o pe frunte şi am întrebat-o: ‘Ce mai faci, bunică?’ Mi-a răspuns: ‘Ei, uite: Mor!’ I-am remarcat mustaţa, neagră. În contrast izbitor cu părul ei moale, alb. Mustaţa asta neagră. Tinerească. Bunica pe moarte. Bunica la pubertate. Am încercat să alung gândul ăsta. Mi-am amintit de după amiezile călduroase de vară, când bunicu’, ostenit de muncă şi moleşit de masa de amiază şi de nelipsita căniţă de ’jin’, se trântea în patul ăsta şi moţăia. Apărea şi bunica şi-l ocăra încă din uşă. Să scoale! Să facă treabă! Bunicu îi răspundea mormăit. Uneori, exasperat, îi arunca un: ‘Taci, fă, nebuno!’, iar dacă bunica nu se lăsa şi-l cicălea în continuare, mai auzeam şi invariabilul: ‘Maricică, ‘tuţi scara mă-tii!’ Dar n-avea ce face, se ridica la treburi. Mereu m-au amuzat certurile astea. Aveau uzura anilor petrecuţi împreună şi erau cumva inofensive. Chiar şi acum zâmbesc, lângă patul bunicii. Am întrebat-o dacă nu vrea la spital. Nu vrea. E hotărâtă să moară. Cunosc încăpăţânarea asta. Toţi o avem în familie. Nu vrea nici să mănânce. Îi e ruşine că face apoi pe ea şi nu se cade aşa ceva. E ruşinos. Eu nu i-am moştenit ruşinea. Când eram mic, udam patul torenţial. Bunica era exasperată. Se mai trezea noaptea şi mă scotea în braţe să fac. Eu, mai mult adormit, făceam. Am râde acum amândoi, dacă i-aş povesti. Îi e frică să nu cadă. M-a rugat s-o mut mai la perete. O iau în braţe şi încerc s-o mut mai pe mijlocul patului. Cu greu, căci, în mod inexplicabil, e foarte grea. Pielea pe picioare îi e albă şi neobişnuit de fină. Pe la vreo trei ani, când încă nu grăiam, bunicul mă băga într-un sac şi făcea ocolul casei cu mine în spate. În pragul uşii îl aştepta bunica şi aici se juca o scenetă.
Bunica: Ce ai în sac?
Bunicul: Un gânsac.
Bunica: Şi vorghieşte?
Bunicul: Ei, abia gâgâieşte!

Pentru bunica, fire metodică, moartea e o treabă serioasă pentru care trebuie să te pregăteşti din timp ca să-i faci faţă. Are cumpărate toate cele: ştergare, ţoluri, căniţe, haine bune şi ce mai trebuie dat de pomană. Acum o aşteaptă pe Tanti Ani, nora ei de ispravă. Mai are una, Aurica, dar nu-i aşa de nădejde. O aşteaptă să-i facă instructajul, apoi poate să moară. Tanti Ani ajunge în 22 decembrie. Bunica şi-a propus să moară de Crăciun.

Poate de la stres sau de la moartea care pândea prin casă, dar în noaptea aia aş fi dat orice să fut bine şi apăsat precum pula lui Terente. La Cluj, aş fi ieşit în primul club şi aş fi agăţat prima ţoapă, dacă aş fi ştiut cum se face treaba asta. Dar eram acasă la bunica şi nu puteam decât să fantasmez problema pe toate părţile ei fizice. M-am gândit la C. purtând cizme și coborând goală scara să meargă la baie. Sânii îi vibrau uşor ca o coadă de topor după o lovitură straşnică. Avea o piele fin ridată şi nişte ochi căprui deschis care-i reflectau aproape perfect pe ai mei, dacă nu ar fi avut la unul dintre ei o mică pată. La 30 de ani, C. era cea mai frumoasă femeie de care aş fi putut să mă îndrăgostesc, poate. Vreodată. Am dorit-o în noaptea aia, aşa cum în adolescenţă îmi doream s-o fac pentru prima dată. Să fie bifată naibii odată. Am dorit-o fiindcă voiam să uit de moarte, fiindcă tocmai ne despărţisem, asta dacă puţinul timp de când ne ştiam se pune ca timp împreună. Am dorit-o, fiindcă simţisem în mine, după mult timp, putinţa de a iubi; fiindcă o simţisem rănită, fiindcă era călită. Fiindcă era rece şi distructivă, dar şi tandră şi la modul intim atât de tantră. Fiindcă e atât de puţină iubire în lumea asta, iar în momentul ăla aveam nevoie să fiu iubit, chiar şi să fiu minţit că aş fi iubit. Să fiu ţinut în braţe. De ea. De cineva. De oricine. Într-un final am adormit. În cealaltă cameră bunica respira chinuit, ca şi cum aerul pe care şi-l dorea înăuntru se bosumflase şi nu mai voia să aibă nimic de-a face cu plămânii ei ce scoteau un hârşâit de foale hodorogite.

Mi-e dragă că a rămas ea până la capăt. Într-o zi n-a mai putut să aibă grijă de ea şi de casă şi atunci a hotărât să moară. Hotărât şi metodic. Iar moartea nu trebuie să te prindă nepregătit, căci ar fi ruşine şi nu se cade.
Bunica a murit de Crăciun. La 05:17. Tanti Ani o schimbase şi o acoperise cu un cearşaf. Plapumă nu a vrut. Cred că avea şi un pic de febră. Respira greu, cu gura deschisă. Dar chiar înainte să moară, respiraţia i s-a liniştit, apoi s-a stins de tot. Tanti Ani s-a ridicat din patul ei şi a luat o oglindă. I-a pus-o la gură, apoi a aprins o lumânare.

E rândul meu să stau cu bunica. E frig şi rămân îmbrăţişat în trei straturi de haine. Trebuie să am grijă ca uşa de la salon să nu rămână deschisă. Să nu intre pisicile. Mi se face un pic rău când mă gândesc la motanii ce ar motăni-o pe bunica, dacă li s-ar oferi ocazia. Mi-am adus o carte. Citesc. Moş Crăciun stă şi el într-un colţ şi pentru prima dată îşi arată adevărata vârsta; un bătrânel ce se gândeşte probabil la pensie. Toată ziua s-a perindat lume. Bărbaţii nu-şi dau mâna, ci doar se aşează în tăcere pe scaune. Femeile încep să jelească de cum intră în cameră şi dau cu ochii de bunica. Tanti Lisaveta o ceartă că n-a aşteptat-o, că nu vrea să deschidă ochii. Că nu vrea să-i răspundă. Mă ridic şi ies din cameră.

Share on Facebook

Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Cine a fost mai întâi, Omul sau Pământul?

March 23, 2013

de Ioana Cotulbea


Gabriel Gorgan, Echilibru (primită pe TRIMITE CHESTII)

În unele părți ale Pământului, Pământul are drepturi. Drepturi legale, egale cu drepturile omului. În toate celelalte părți ale sale, Pământul are statutul unui obiect, proprietate pe piața de exploatări de tot felul, un bun de consum. Pământul e considerat un ceva ce aparține omului, de care acesta are dreptul să se folosească după nevoie și după bunul plac, de care eventual se poate descotorosi când pare că nu-i mai e cu folos. Cam asta e mentalitatea majorității indivizilor speciei umane de pe planeta Pământ. Un raționament lipsit de logică pe termen lung, periculos pentru om ca specie, mai ales în raport cu creșterea demografică.

Pentru bolivieni, Pământul este Pachamama, o zeitate care trebuie tratată cu respect, dragoste și admirație pentru că această entitate este răspunzătoare de viața tuturor musculițelor care o populează și nu invers. Un tot, un univers în sine, în care fiecare părticică trăiește interconectată. O conștiință care își drămuiește cu înțelepciune resursele și viața.
Iar această înțelegere merge mai departe în conștiința umană nu numai în credințele spirituale antice, dar și în știința contemporană care continuă să releveze și să ne reveleze relația complexă de interdependență a tuturor formelor de existență.

În Ecuador în 2008 și în Bolivia în 2010 a fost adoptată o formulă legală prin care i se acordă naturii personalitate juridică în așa fel încât să poată fi protejată de dezastrele provocate de om.
Legea definește Mama Pământ ca “sistemul complex dinamic și viu format din comunitatea indivizibilă a tuturor sistemelor de viață și ființelor vii care sunt interrelaționate, interdependendente și complementare, care împart același destin”. Legea include comunitățile umane ca parte constituentă a acestei unități funcționale, denumită Mama Pământ.
Iar Mama Pământ are șapte drepturi specifice:

  • Dreptul la viață – dreptul la menținerea integrității sistemelor de viață și proceselor naturale care le susțin, precum și capacităților și condițiilor pentru reînnoire a acestora
  • Dreptul la diversitatea formelor de viață – dreptul la prezervarea diferențierii și varietății care compun Mama Pământ, fără a fi alterate genetic sau modificate artificial în structura lor, într-o așa manieră încât să le amenințe existența, funcționarea și potențialul viitor
  • Dreptul la apă – dreptul la prezervarea calității și compoziției apei pentru a susține sistemele de viață și protejarea cu privire la contaminare, pentru reînnoirea vieții Mamei Pământ și a tuturor componentelor sale
  • Dreptul la aer curat – dreptul la prezervarea calității și compoziției aerului pentru a susține sistemele de viață și protejarea cu privire la contaminare pentru reînnoirea vieții Mamei Pământ și  a tuturor componentelor sale
  • Dreptul la echilibru – dreptul la menținerea sau restaurarea inter-relației, interdependenței, abilității de complementaritate și funcționalității componentelor Mamei Pământ, într-o manieră balansată pentru continuarea ciclurilor sale și pentru reînnoirea proceselor vitale
  • Dreptul la restaurare – dreptul la restaurarea eficientă și oportună a sistemelor de viață afectate direct sau indirect de activitățile umane
  • Dreptul la viață necontaminată – dreptul la prezervarea Mamei Pământ și a oricărei componente cu privire la deșeurile toxice și radioactive generate de activitatea umană

Pare mai mult decât necesară o asemenea reglementare juridică în contextul în care omul se comportă cu planeta ca și cum ar fi jucăria lui pe care o jumulește perseverent de fiecare dintre drepturile de mai sus. Se presupune că omul este ființa conștientă de sine din toate aceste sisteme de viață care compun Mama Pământ, dar această ființă refuză cu obstinență să fie conștientă de ceea ce sinele produce, să fie responsabilă de ceea ce rămâne în urmă.
Discursul despre mediu a fost prea mult timp monopolizat de dezbaterile referitoare la schimbările climatice, reușind astfel să abată atenția de la restul efectelor devastatoare pe care industriile le au asupra Mamei Pământ – accidente masive și infestare cu chimicale în toate zonele de unde se extrag resurse; despăduriri din ce în ce mai întinse; ingineria genetică aplicată recoltelor precum și controlul producției prin semințe infertile care amenință serios biodiversitatea; eroziunea din ce în ce mai puternică a pământului; agricultura de astăzi bazată pe monoculturi și folosirea abundentă a fertilizatorilor chimici distrugând calitatea pământului cultivabil și reducând semnificativ diversitatea speciilor de animale și plante – toate acestea se întâmplă cu o viteză mult mai mare decât ar putea natura să contrabalanseze prin reînnoire. (lista poate fi completată și cu dislocarea unor comunități întregi de oameni, iar odată cu aceasta îngreunarea perpetuării culturilor și tradițiilor aborigene, minoritare în această mare societate mondială civilizată)

E nevoie de fapt de o conștientizare în masă – și nu de o păcăleală individuală de tip Miss Univers că dacă stingi lumina o oră pe an lumea va fi mai bună – dar această posibilitate e o utopie în momentul de față și atunci soluția ar fi să jucăm după regulile sistemului în care trăim și activăm. Pare ridicol, pentru că în sine, legea ne apără pe noi oamenii, de noi. O parte integrantă a ecosistemului de alta, e ca și cum mâna stângă se luptă să supraviețuiască în comoditate distrugând-o pe dreapta. Însă implementarea unor măsuri juridice poate conduce în timp la schimbarea unui întreg sistem de gândire și implicit de abordare. Iar pentru a reuși să schimbi mentalități e nevoie să lucrăm consecvent, pe cât mai multe planuri, la răspândirea acestui curent de opinie.
Lobby – de la mic la mare, pe plan legislativ, politic, mediatic, personal.

Tot în 2010, impulsionate de atitudinea Ecuadorului și a Boliviei, organizații de pe toate continentele lumii au fondat Alianța Globală pentru Drepturile Mamei Pământ, menită să susțină aceleași principii care au stat la baza recunoașterii legale a planetei ca „entitate” cu drepturi de recunoscut și de apărat. Alianța creează o rețea de indivizi și organizații din toate colțurile lumii (inclusiv România) care își propun să reproducă viral precedentul ecuadorian prin cooperare și acțiune colectivă.

E interesant că viziunea din spatele întregului demers de recunoaștere legală a naturii în interiorul sistemului social vine să completeze mult-bătuta accepțiune a activiștilor apărători ai mediului, care portretizează natura și respectiv planeta ca sistem fragil care are nevoie de protecția lor, ca și cum sărmanul Pământ s-ar putea să nu supraviețuiască intruziunii oamenilor – iar abordarea asta nu e nimic mai mult decât un cadru adaptat timpurilor, din care se poate acționa, cu minimă eficiență, doar în aceeași schemă mentală pe care o folosesc marii exploatatori și prin urmare tinde să se scufunde în propriile convenții.
Pământul nu este o ființă fragilă. Omul însă este. Pământul se regenerează în proprii timpi, trece prin cicluri aproape inimaginabile pentru om ca durată (raportat la vârsta umanității). Pământul se poate oricând scutura de oameni, precum un câine ieșit dintr-un lac de apă. Omul cu toate orașele, infrastructura, tehnologia, întreaga societate de betoane – este natură. Facem parte dintr-un întreg, iar acțiunea de regenerare a acestui întreg ar putea însemna dispariția speciei umane.
Și atunci, Legea Pământului vine în ajutorul sustenabilității omului, înainte ca legea naturii să preia cu adevărat și irevocabil mingea.

Știm că oamenii care au ieșit în spațiu s-au întors înapoi iluminați. S-au întors înapoi pe Pământ cu aceeași înțelegere ca cea a aborigenilor „primitivi” – suntem parte din această planetă și suntem norocoși, ar trebui să fim și respectuoși și recunoscători pentru această casă minunată.

OVERVIEW from Planetary Collective on Vimeo.

http://therightsofnature.org
http://www.rightsofmotherearth.com
http://earthlawcenter.org/

 

Articole asemănătoare:
Gaze de șist / fracturare hidraulică (ilustrație Livia Plămădeală)

Articole de același autor:
Discriminarea moarte are (vizual Alex Roșca)
Cât din ceea ce vezi e real?

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR | No Comments »

Diapazonul la maxim

March 22, 2013

de Valentin Vizuroiu


Alina Andrei (primita pe TRIMITE CHESTII)

Sunt un meloman incurabil din vestul sălbatic. Vest ce mi-am dorit tot timpul să rămână aşa sălbatic. Mă bucur nespus că muzica încă prinde glas în Timişoara. Sunt gloate de copii ce cumpără zilnic chitări şi tamburine, iar acest lucru începe să se vadă. Au apărut trupe noi, trupe cu frustrări de urlat şi emoţii de transmis stângaci. Tineri sau mai puţin tineri, semenii au pus struna la treabă acoperind variate genuri muzicale.

Un prieten din Cluj îmi spunea că este ceva în apă la Timişoara şi tind să cred că, probabil din aceeaşi apă s-au adăpat mai mulţi. De aceea în 2012 trupe locale au scos albume unul şi unul. Cel mai bun exemplu fiind Dor de Duh, trupă ce a amestecat cu iscusinţă folclor românesc cu black metal, iar rezultatul este unul sublim.

Într-un alt cotlon al oraşului băieţii de la Methadone Skies au scos un album psihedelic rock după mai multe luni de stat în bârlog, ce a făcut valuri din Ucraina până la Berlin.

Exemplele sunt variate şi destul de diverse, dar apa e aceeaşi în fiecare frunză la şes, acest lucru fiind subliniat prin note atente şi frumos cizelate pentru un release de jazz tonic şi modern semnat de către Sebastian Spanache Trio.

În alte neguri ale sălilor de repetiţii s-au pus bazele unor turnee la nivel mondial, Negură Bunget fiind mult mai cunoscuţi oriunde în lume decât acasă.

Dintr-o ciorbă mai omogenă, cu influenţe vaste şi aparent mistice, au răsărit şi The:Egocentrics, band ce continuă să surpindă prin metamorfozarea continuă.

Niciodată nu mi-au plăcut etichetele de dragul delimitării artisitice sau de orice fel; de aceea tot timpul am apreciat trupele care lasă muzica să vorbească de la sine. Un exemplu fiind Mike Altrin, un artist ce amestecă în albumul său un adevărat caleidoscop muzical.

Partea experimentală şi atmosferică a apelor este explorată sinestezic de către Thy Veils

Toate aceste trupe au în comun un oraş, probabil o stare de spirit, multă răbdare şi tutun. Tocmai de aceea se pricep aşa bine să coloreze timpane noi şi dornice de voci proaspete. Toate aceste banduri stau „unite sub tricolor” cântand şi încântând melomani, ca şi mine, din întreaga lume. Acesta este motivul pentru care am dorit să pun, literalmente „în revistă” rodul muncii lor.

Adio, deci pe curând!

Alte articole de acelasi autor:

Alegorie crudă în 3 timpi (ilustrație Raluca Ciubotaru)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR, MUZICA | No Comments »

Momente dilatate: Despre liniste

March 20, 2013

de Alina Cretu
(text primit pe TRIMITE CHESTII)


Madalin Padure (primita pe TRIMITE CHESTII)

In secolul in care oamenii au uitat sa (mai) comunice autentic, in care aproape orice fel de comunicare este e-mediata (telefon mobil, e-mail, alte mijloace tehnologice), si nu imediata (aici in sensul de nemijlocita) cum mai stam cand vine vorba de comunicare cu sinele? Pentru cei care si-au constientizat dimensiunea asta, desigur…

Un context: Cand esti in casa, aproape ca iti intra dinspre balcon, fie el si inchis, inspre camera traficul de pe sosea si alte miscari; si daca totusi nu il auzi, produce zgomot si simpla prezenta a cuiva, a vreunei fiinte de orice fel in preajma. Dincolo de cuvinte, vietuiesc in sunete miscari, respiratii, cascaturi, stranuturi, asezari si ridicari pe si de pe scaune, canapele… Aproape ca poti spune ca pana si obiectele din jur (te) polueaza fonic.

Cum e cand e liniste? Esti tentat sa raspunzi la primul impuls, dar mai asteapta, sa ti se aseze in minte un gand sau doua, trei. De fapt, nu e niciodata liniste. Liniste e cand nu reactionezi sub impulsuri de moment, cand nu te simti obligat sa raspunzi vreunor intrebari, liniste e cand esti liber… Si cand te simti liber, atunci esti tu insuti.

Liniste: Liniste e cand te trezesti dimineata tarziu (ceea ce unii numesc trezit dupa-amiaza), liniste e cand nu ai de predat un proiect la un termen limita sau cand tu iti alegi termenele limite (ceea ce in limbaj comun s-ar putea numi management deficitar al timpului) si plapuma sub care ai vietuit in vis o noapte-ntreaga tace. Tace si te lasa sa gusti fructul diminetii: desfatare individuala sau mai degraba, individualista. Da.

Alt context: Ca sa poti comunica cu tine, nu trebuie sa golesti de oameni un spatiu fizic ci sa te golesti pe tine de oameni. Chiar daca ii lasi sa leviteze in preajma ta, e important sa nu-i mai aduci inauntru. Invata sa tii usa inchisa. Ei zic asa: ca sa nu te simti singur, trebuie sa te populezi la interior cu fiinte. Dar cautand linistea, trebuie sa fii capabil de contrariu. Esti capabil sa te contrazici sau numai sa-i contrazici pe ceilalti?

Liniste e cand nu esti tentat sa acuzi si cand nu simti nevoia sa ataci. Liniste e in tine cand gandesti inainte sa spui ce gandesti, cand stii sa cercetezi cu bagare de seama subsolurile gandirii tale si sa scoti la iveala de acolo ce-i mai bun in tine, dar intr-o maniera onesta!

Un alt context: Liniste e cand pisica pleaca, cu pasi silentiosi si moi – o simti cum se indeparteaza si nu simi nevoia sa faci nimic sa o aduci inapoi.
Liniste inseamna sa te ai tu pe tine in mainile tale, nu sa te aiba ceilalti sau emotiile de moment. Ele trec, tu ramai; daca te ai tu pe tine, ele trec, tu iti ramai sieti.

Sa cauti fara sa ai certitudini incrancenate care sa-ti produca incordare. Sa cauti in stare de disponibilitate, fara pre-judecati. Sa primesti ce ti se ofera, fara sa iti doresti ceva anume. Sa eviti sa traiesti si tu frustrarile strainului de langa tine, din autobuz.

Sa stai ore in sir in liniste, reusind sa alungi nevoia sa vorbesti. Asculta mai intai tu cuvintele pe care nu le scoti in exterior.
Sa contemplezi si sa intelegi ca a simti e mai presus de a spune. Sa inviti la contemplare mai degraba decat la conversatie.

Liniste.

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Alegorie crudă în trei timpi

March 19, 2013

- aer proaspăt de Timișoara -
de Valentin Vizuroiu


Congres, Raluca Ciubotaru (primită pe TRIMITE CHESTII)

Să mă apuc să scriu despre Timișoara este o mereu o experiență aparte. Îmi dă un fior greu de exprimat în emoții,  emoții greu de descris. Nu scapi de fiorul orașului ăsta cu una cu două. Trebuie să îți urmezi calvarul cu stoicism până la capăt pentru a înțelege acest oraș. Lăsând pateticele văicăreli deoparte trebuie să evidențiez esența acestui oraș și rolul său cheie în societatea românească. Personal îl consider o inimă, ce pompează cultură și inițiativă către noi. O inimă rănită ce a suferit dar care te iubește necondiționat până la pieire. Prin asta stă tânăr sufletul acestui oraș, prin tinerii pe care îi are, prin zâmbetele și bicicletele verzi ce îl fac să zâmbească. E un oraș ce are un cântec veșnic nou, o pată de culoare mereu distinctă. Numai prin cultură poate rezista acest bastion al spiritelor elevate. La naiba, avem un potențial foarte mare în ceea ce privește artiștii plastici. Adică sunt sute de prăjiți analogici și digitali ce își colorează tripurile mai sincer decât oglinda din baie. Suntem zeci ce ne urlăm mațele și înghețăm prin săli de repetiții, și continuăm să cântăm indiferent de numărul plătitorilor de bilet, indiferent de cât costă benzina sau cât de bleg e leul la bursă.

Viața merge mai departe chiar dacă a mai dispărut un festival al saltimbancilor și au apărut altele cărora eventual le vom putea ține minte numele. Suntem fierți perpetuu într-o ciorbă a frustrărilor și a aducerilor aminte dar până la urmă toate astea duc la imbold colectiv ce dă roade. Iar asta dă viață vernisajelor de artă mai contemporane ca tine, scoate albume demne ce răsună până la Berlin. Adevărul e că și ONG-urile au început să lupte pentru cauze mai nobile ca Eugeniu de Savoya iar dacă ICR-ul e în derivă, atunci se poate implementa lejer principiul, dacă vrei un lucru bine făcut, pune mânuța și fă-l singur așa cum au făcut-o și alții. Lumea văzută de aici e mai rotundă, mai europeană și mai dârză, da ăsta e cuvântul pe care îl căutam bezmetic. Gloata sprintenă e gata de a plonja în necunoscut, de a arăta ce valori are acest oraș post austro–ungar, post decembrist și ante-globalizat. Ne place să folosim termeni de genu…cunosc!
Se apropie festivalul Underground, zeci de alte concerte cu trupe faine sau mega plicticoase, se apropie un Studentfest nebun și mii alte motive de a descreți frunțile.

Nu avem fonduri, dar avem perspectivă, avem o fabrică de nori, avem un incubatore de idei, sau oameni dezghețați ce animă o pietonală cu o cobză scorojită.
În definitiv Timișoara e de fiecare dată când zâmbești, când faci un lucru bun fără a te gândi la un beneficiu, atunci când apreciezi o dumă scrisă pe un perete ce te-a marcat toată ziua. Timișoara e atunci când ai învățat să pierzi și să încerci din nou, atunci când nu mai zici „bă e scump biletu” și ai uitat să folosești cuvântul „frate”. Ăsta e exercițiul nostru utopic la care tot mai mulți vibrează.
Cum orice crez are nevoie de un diez, vă aștept vibrând la o ceașcă cu jazz.

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Teorie generala sau dialectica aplicata flatulentei, tranzitului si relatiilor amoroase

March 18, 2013

text și fotografii de Alex Roșca


Nu pot sa exist intr-o camera de baie lipsita de comunicare directa cu exteriorul. Resimt fizic si cu atat mai mult psihic, lipsa unei ferestre cat de mici, a unui sistem de venitilatie cu tiraj natural.

Dar aplicandu-ne asupra cazului specific, genului proxim, discutia comporta cateva aspecte de importanta cruciala. Observi ca universul conlucreaza in defavoarea ta tocmai in momentul in care, sa presupunem, te gasesti in etapa incipienta a unei situatii amoroase cu oarecari promisiuni de elaborare in timp si cu potential lesne de sesizat. Situatia ipotetica despre care fac vorbire poate de exemplu, sa fie urmatoarea. Este prima vizita, sau prima coabitare, prima impartire a asternutului, care precede, sau nu, o noapte de amor si astfel de intimitati. Partenerul/partenera iti place. Faci asadar tot posibilul sa te prezinti intr-o lumina cat mai pozitiva. Sa iti ascunzi cele omenesti. Cu toate acestea, la bunul inceput al stadiului de somn sau relaxare, dupa ce cele tumultoase au luat sfarsit, emotia imbratisarii si a schimbului de energii (fapt divers: pastrarea unei imbratisari pe o durata mai mare sau egala a 20 de secunde produce secretii de oxitocina, care are un rol activ in dobandirea si dezvoltarea increderii in partener), ei bine aceasta emotie iti este rapita de miscari violente gastro-intestinale. E ca si cum, subit, realizezi ca toata ziua ai consumat ridiche neagra, fasole, varza murata, cartofi, mere, ai baut apa, bere, iaurt si vin, toate la un loc, toti catalizatorii cei mai de seama ai gazelor enterice. Desi nimic din toate astea nu s-au intamplat. Si asta in pofida carbunilor pe care i-ai ingurgitat preventiv, care sunt fix apa de ploaie, frectie la picior de lemn. Si in loc sa te bucuri de apropiere, emotie vie si intimitati, pastrezi o incordare supraomeneasca a feselor, rectului si muschilor stomacali. Si te framanti si te rostogolesti de pe o parte pe alta, cu o mina disperata, livida, cadaverica, pe care incerci sa o maschezi placid cu un zambet increzator si dragastos, in transpiratiile reci ale chinului fizic si ale rusinii, asteptand, anticipand miscarea pungilor de gaz, intorcandu-le dibaci, in interior, stiind ca tu de fapt produci si produci, si neavand ce face, le refuzi evacuarea, le intorci inauntru pe traseu, cu o concentrare demna de maestri tibetani, umfland astfel balonul fiintei, deja saturat.

La un moment dat, cuprins de ghearele disperarii, cand paianjenul rusinii iti cuprinde sufletul, iti imaginezi cele mai ingenioase cai de scapare. La propriu. Te uiti la partenerul tau cum doarme adanc, linistit, ii iei pulsul, ii numeri rasuflarile si bataile cardiace, si multumesti divinitatii ca partenerul tau doarme adanc, cu spatele la tine. Ai astfel sansa, ivind fundul de sub plapuma si pastrand o distanta considerabila, sa evacuezi o sarja cat de mica de gaz inspre atmosfera, desumflandu-te maiestuos, chiar si pentru o fractiune de secunda. Orice evacuare conteaza in alinarea presiunii. Dar atentie! Toate energiile tale trebuie concentrata in zona perianala. Trebuie sa fii extrem de precaut si dibaci in dinamica gazelor si in gestionarea sfincterelor. Sub nicio forma nu vrei sa tulburi somnul partenerului tau. Te temi de zgomot, si pana la explozia violenta a depresurizarii capsulei, nu e decat un pas. Trebuie sa-ti vizualizezi sfincterul, fesele, pilozitatile aferente, sa faci uz de toate mijloacele care ar putea constitui bazele unui adevarat mecanism de amortizare a fluxului si deci, a sunetului.

In fine, reusesti. Dar bucuria ti-e scurta. Pentru ca descarcarea a fost infima si mult prea chinuita, efortul te-a epuizat. Si nefiresc, nenatural, anormal si de-a dreptul diabolic, simti cum inca o sarja si mai mare si mai violenta de gaz se pregateste, izvorata parca din neant. Ti-e clar ca nu mai ai cum reusi inca odata majestica performanta. Si atunci incepi iar si vizualizezi intregul traiect intern precum ochiul electronic al ecografului, iti vizualizezi sfincterele si reincepi procesul sisific al constrangerii. Si intorci punga de gaz ce sta sa scape violent, simtind lovitura bolborositoare si de-a dreptul zgomotoasa, in cotul colonului. Ai o lacrima in coltul ochiului si deja disperi.

Cand in sfarsit zaresti printre pleoapele inclestate promisiunea salvatoare a mijirii zorilor, realizezi ca baia este langa dormitor. Si ca nu are fereastra. Si, ca la orice bloc romanesc, acustica betoanelor e infernala. Si ca linistea diminetii si a somnului persista inca, apasatoare. Sau realizezi ca in incursiunea ta romantica, esti la munte, intr-o cabanuta de lemn. Ca fosnetul frunzelor in vant si ciripitul mieros al privighetorii nu sunt de-ajuns incat sa acopere tumultul tau interior care pandeste sa se reverse exploziv. Ca vasul de toaleta nu e decat o mare cutie de rezonanta care amplifica intocmai unei membrane de difuzor de inalta fidelitate cele mai subtile zgomote. Realizezi in fine, ca orice tehnica de amortizare a zgomotului ai aplica, mai disperata sau mai dibace, prin despartirea manuala a feselor, pentru a inlatura orice obstacol (am fost invatat) din calea pungii de gaz, nu este decat o gluma si nu foloseste la nimic. Realizezi ca sub promisunea unui dus prelungit, nu faci decat sa umezesti atmosfera si asa viciata, ca pornirea dusului in cada nu e suficienta, ca ventilatorul electric – moarte lui! – actionabil apriori din exterior, si oricum total ineficient, nu face decat sa iti dejoace rusinoasele intentii, ba chiar le arata si mai evident, cu degetul.

Asa ca haide iubito sa ne planuim viata impreuna prin perspectiva unei case antifonate, cu baia la subsol, la etaj, in capatul diametral opus dormitorului, sau cu baia in curte, departe, pe deal, intocmai unei saune norvegiene, cu o deschidere naturala, luminoasa, o comunicare de 2×2 cu exteriorul.

Alte articole de același autor:

În 4 (patru timpi)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 5 Comments »

Natură moartă

March 17, 2013

de Camelia Enăchioiu
(text și ilustrații primite
pe TRIMITE CHESTII)


Alex Rosca

Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului. E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de niciun covor. Se arunca asupra sertarelor deja deschise, se uită pe biroul pătrat, analizează rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:
-        Ceasul deșteptător;
-        Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;
-        Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;
-        Aparatul foto;
-        Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!
-        A, și niște bani!
Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete. Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă.

În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături. „Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?” „Mi-au furat lucrurile”. „Și bani?” „Și bani!” „Mulți bani?” „Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”

*

Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare.
Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe. Nu știu exact de ce căcații ăia de hoți au furat un ceas deșteptător.
Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă.
În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai….Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.

Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina. V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare.
Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

(Nu) Avem Timp

March 15, 2013

Text și ilustrație de Ada Muntean
(primite pe TRIMITE CHESTII)


Eu sunt de acolo de unde tu nici nu gândești de unde soarele răsare doar dacă-l plătești

“Nu am găsit timp în timpii mei, în confluență cu ai tăi”. Așa suna scuza unui om drag mie, când mi-a transmis telefonic că nu are timp pentru mine.

Suna foarte bine, ce-i drept, chiar poetic. Dar tot mă durea. Cum adică să nu aibă timp pentru mine? Cum e posibil să nu îți găsești timp pentru cineva atunci când îți e dorită prezența atât de mult? Întorceam pe toate fețele exprimarea, încercam să găsesc motivația chiar în răspuns, poate desprindeam un fir care să mă ducă către un alt înțeles, sau poate să-l facă pe acesta mai ușor de acceptat. “În timpii mei..”Există un timp al persoanei, al unei indivitualități? Care să nu se sincronizeze cu timpii altei individualități? Pe atunci mi-era foarte greu să înțeleg asta sau chiar să încerc să deduc mai departe consecințele acestei stări de fapt. A rămas ca un aforism în memoria mea, care reapărea din când în când și ce treptat a început să capete o altă semnificație. Dar tot mă deranja. Îmi spuneam: “Vreau să-mi găsesc timp pentru fiecare persoană care mi-a afectat existența într-un mod sau altul, vreau să-i păstrez un loc în memoria mea, să mă gândesc la ea în anumite momente, să o surprind în diferite ipostaze-chiar dacă vor fi desene, fotografii sau vor rămâne doar cadre mentale.” Nu vreau ca timpul să devină o piedică. Dacă nu mai pot să interacționez pe viu cu o persoană anume, vreau să-mi resuscitez de câte ori vreau amintirile cu ea.

“În noapte undeva mai e/ Tot ce-a fost și nu mai e/ Ce s-a mutat, ce s-a pierdut,/ Din timpul viu în timpul mut.” (Lucian Blaga) Prezențele oamenilor din viața mea mă locuiesc. Conștient sau inconștient, sunt unii oameni care lasă urme în mine pe parcursul timpului și care ajung să mă schimbe. Și chiar dacă timpul din timpii mei nu s-a potrivit cu al lor într-un anumit moment, vreau să cred că timpul nu a fost o barieră în a-i cunoaște cu adevărat.

Când am citit poezia “Avem timp” de Octavian Paler, mi-a dat speranță, dar nu mi-a schimbat convingerea că timpul este insuficient câteodată. Senzația aceea care mă consumă (și ne consumă pe toți) se estompează când citesc aceste versuri:
“Avem timp pentru toate./ Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,/ să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,/ să-i judecam pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,/ avem timp să citim și să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,/ avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tarziu./ Avem timp pentru ambiții și boli,/ să învinovățim destinul și amănuntele,/ avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,/ avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,/ avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,/ avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,/ avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem./ Avem timp pentru toate [..] “


În noapte undeva mai e Tot ce-a fost și nu mai e ce s-a mutat ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut

“Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi”. Mi-a rămas foarte adânc întipărită în memorie o afirmație a unui coleg de facultate, de la Pictură: “Știi, Ada, eu mă trezesc în fiecare dimineață cu frica de a nu muri înainte de a materializa ce am în cap. Am lăsat în urma mea tot ceea ce-mi doream să fac? Nu vreau să mor înainte de a termina lucrările pe care le am de făcut.” Trecerea noastră pe Pământ, trecerea aceasta a timpului poate fi o cursă contra cronometru a atingerii unor scopuri, dar în același timp o perioadă a devenirii, a descoperirii de sine, a dăruirii personale într-un interval de timp. Timpul e foarte relativ. Timpul trebuie să fie de partea ta. Și chiar dacă nu e de partea ta, nu trebuie să devină o piedică în a trăi ce e de trăit. Eu am convingerea că noi trăim perpetuu, dacă ar exista mașina timpului și am folosi-o, ne-am putea întoarce în trecut sau călători în viitor și ne-am găsi pe noi și pe alții trăind niște momente într-un atemporal continuu. Pentru că momentele acelea chiar dacă au trecut sau vor trece- există și se desfășoară într-o realitate posibilă: trecută, prezentă sau viitoare.

Timpul e o iluzie de multe ori. Fiecare amintire retrăită, o încarci cu energia prezentului, ce e întotdeauna diferită. Nu e o rememorare anostă a unui fapt împlinit și trecut. Mi-am retrăit viața de mai multe ori în fața șevaletului, reluând niște amintiri și retrăindu-le la nivel mental, și de fiecare dată am descoperit și înțeles altceva. Sunt unele momente când lucrez și sunt pe pilot automat, iar atunci mă detașez parțial și îmi vin flashback-uri în minte din trecut. De fiecare dată sunt diferite. Mă gândesc că poate aș fi acționat altfel dacă aș fi trăit momentul acela acum. Timpul m-a schimbat pentru că văd lucrurile în prezent cu alți ochi. Nu e o dezgropare frustrată a trecutului, ci doar o încercare de înțelegere mai completă a rezultatului pe care îl generează prezentul.

Cred, de asemenea, că pentru timp trebuie să și lupți. Nu îl lași doar să treacă. La fel cum lupți pentru pâinea de mâine (câștigarea existenței), pentru „te iubesc”-ul de mâine (găsirea iubirii și păstrarea unei relații armonioase), așa lupți și pentru timp. Pentru timpul tău și al altora. Pentru timpul viu.

 

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

Trăiește clipa. Nu e momentul. (text Diana Petruț, fotografie Alia Livia Lazăr)

Timpul (text Amelian Rupa, vizual Alina Andrei)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIZUAL | No Comments »

Sfarsitul lumii – numai baieti

March 12, 2013

de Oana Dorobanțu


Patrafir, de Alex Baciu (primită pe TRIMITE CHESTII)

Prietena mea e gravidă. Mai are deja patru copii, dar e gravidă din nou. Îşi doreşte o fetiţă. Are patru băieţi drăguţi, puternici şi deştepţi. Eu una nu înţeleg de ce mai vrea ÎNCĂ un copil. Eu am unul singur şi mi-e de-ajuns. Băiat, evident. Pe vremea când am născut eu, încă era o mare mândrie să faci băieţi. Mai ales pentru taţi. Nu ştiu de ce şi când s-au schimbat vremurile.

Mai exact, nu ştiu când au început să dispară fetiţele. Cred că de prin 2012 încoace au început să se nască numai băieţi. O, la început a fost mare bucurie. Mai ales taţii se bucurau. Dădeau de băut şi se felicitau cu prietenii: “Bărbaţii adevăraţi fac băieţi”, spuneau ei.

Până când am observat ceva ciudat când l-am dat pe fiu-meu la grădiniţă. La grădiniţa din cartier nu aveau clase mixte. Aveau doar clase de băieţi. Mi s-a părut puţin ciudat, dar până la urmă nu era ceva atât de grav. Şi în Anglia din câte ştiu sunt şcoli de fete şi şcoli de băieţi. Cel puţin până la o vârstă. Aşa că într-un fel m-am bucurat, că mă gândeam că ştiu educatoarele ce să facă cu ei, doar se ştie că băieţii sunt mai activi, mai războinici, mai neastâmpăraţi.

Dar a trecut grădiniţa, acum ar trebui să-l dau la şcoală. La şcoală, aceeaşi treabă. Clase de băieţi. Mi s-a părut deja ciudat. Mi-am adus aminte că eu în clasa I aveam un “iubit”. De la grădiniţă. Am fost repartizaţi în aceeaşi clasă şi a fost cea mai tare chestie care mi s-a întâmplat în prima zi de şcoală, să descopăr că eram cu el în clasă. Aşa că mi-am zis că mai bine caut o şcoală cu clase mixte – băieţi cu fete. M-am apucat să caut pe internet. Şcoală generală cu clase mixte băieţi/fete – Bucureşti. Şi n-am găsit nimic! Atunci m-am panicat puţin. Am întrebat prietenii cu copii. Toţi aveau băieţi, dar mi-am zis că era o coincidenţă.

Şi toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că pe ce lume trăiesc? Că n-au mai văzut o fetiţă de o grămadă de vreme. Că toata lumea are băieţi. Eu nu ştiam? N-am văzut la televizor? Nu, nu văzusem. Nu mă uit la televizor. Şi totuşi, e cam ciudat. Cum de n-am aflat din alte surse? De pe Facebook? Din newsletterurile pe care le primeam pe mail. Din discuţiile cu oamenii din jurul meu. De fapt… mie nu mi-au plăcut niciodată discuţiile despre copii.
Am început să caut frenetic pe internet. Şi am găsit. De vreo 5 ani începuse nebunia. Practic, ultima fetiţă se născuse pe 31 decembrie 2012. De atunci, toate mamele năşteau băieţi. Toate, dar absolut toate. Pe toate continentele. La început nu-şi dăduse nimeni seama, până când statisticienii au început să trimită semnale de alarmă.
Incredibil! Toate femeile, absolut toate, năşteau băieţi. Iar băieţii care se năşteau în zilele astea erau mai puternici, scăzuse rata mortalităţii infantile până aproape de zero, cele câteva cazuri de deces fiind cauzate exclusiv de accidente. Nu erau doar mai puternici, erau şi mai deştepţi. Nu se mai îmbolnăveau, practic bolile copilăriei (rujeola, rubeola, oreionul, chiar şi răcelile obişnuite) fuseseră eradicate. Medicii pediatri făceau vizite la domiciliu doar ca să măsoare nişte parametri (înălţime, greutate, circumferinţa craniului şi a toracelui etc.). Copiii ăştia noi aproape creşteau singuri. N-aveau nevoie decât de mâncare. Cu restul se descurcau ei!

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 2 Comments »

Tea Tomescu si Bucurestiul

March 6, 2013

Daca n-am zice despre Tea ca este ambitioasa atunci mai bine n-am mai zice nimic. Merge pe 23 si se vede de departe ca merge cu motoarele turate lasand o fina linie de praf in urma. E efervescenta si nerabdatoare, stie ca toata lumea e a ei. Ne bucuram insa ca terenul ei de joaca e pe-aici pe langa noi si ca poate sa ne inspire pe toti. Ii place sa branduiasca locuri din Bucuresti si ii place sa impartaseasca din experienta ei altora. Trebuie sa iubesti orasul sa poti povesti despre el asa cu patima.

Ne-am propus sa facem tot ce putem s-o punem pe Tea in incurcatura, asa ca am decis sa facem un interviu experiment in care sa o lasam sa-si puna singura probleme, adica intrebari la care sa raspunda bineneteles, tot ea. Asa ca Tea aka Dungulite (cum ne place noua la TATAIA sa o alintam) centreaza, da cu capul si bineneteles ca tot ea apara. Primiti gol?

1. Cine mai esti si tu si ce impresie incerci sa faci in mediul online?

Tea Tomescu, 22 de ani, aproape 23, astept cu nerabdare sa vina vara. Am renuntat la master ca sa am mai mult timp sa ma concentrez numai pe chestii care imi plac si sa ma ocup de proiectele personale. Cred ca as putea sa il termin, dar nu vreau asta… gasesc mereu cate ceva mai interesant de facut.

Pe repede: La 3 ani mi-am scris numele invers, adica AET. La 5 ani m-am apucat de benzi desenate, dupa ce am rasfoit cateva reviste Pif. Mai tarziu, aveam si eu un personaj, Jel. Mama imi cumpara caietele pentru desenat si tot mama le arunca, apoi eu plangeam. La 14 ani am dat graffiti-uri in Tineretului. Mi-am dat seama ca nu-i de mine acest sport extrem si m-am lasat repede, cumparandu-mi un skate. La 16 ani ma dadeam pe rampe. Pana m-am lovit in cot si mi-am dat seama ca nu sunt foarte sexy cu buba pe mana. La 18 ani m-am reapucat de benzi desenate, pe prima mea tableta grafica. Am imbratisat calculatorul si am zis ca nu vreau sa-i mai dau drumul vreodata. Am instalat si dezinstalat de cateva ori World of Warcraft, apoi m-am lasat de jocuri.

Activitatea mea in online a inceput prin 2000, cred. Mi-am dat seama pe atunci ca n-am sa ma mai las de calculator dupa ce mi-am facut conturi pe zeci de site-uri. Cele mai active erau cele foto (deviantart, flickr) si video (youtube, unde am postat filmulete cu colegii din liceu, spoof-uri si chiar si animatii). Scopul meu era sa ofer continut de entertainment, dar nu voiam sa fiu eu actorul princpial. Pe atunci eram foarte timida si mi se parea oribil sa fiu in centrul atentiei. Tocmai de aceea am trecut repede de la dorinta de a face la actorie la cea de a face regie, apoi la montaj.

Pe langa timpul pretios petrecut alaturi de calculatoare, iubesc marea si as vrea sa fiu permanent in apa, inotand. Visez la o casa in California. Oscilam intre Austria si California, dar acum m-am hotarat si imi place sa cred ca ma voi muta intr-o zi acolo.

Imi place sa mananc creveti si sa beau suc de morcovi, portocale, piersici si mere (da, amestecate). Imi place sa dansez, sa ascult o gramada de genuri de muzica ciudata, urasc sa gatesc si imi place sa fac curat atunci cand fac self brainstorming. Uneori, datul cu pamatuful poate sa-ti gadile gandurile.

Balta Alba – una dintre cele mai sinistre poveste bucurestene le are aceasta zona. Mana aceea care iese din litera “A” – iese dintr-o balta plina cu var. Aici se aflau gropi cu var in care se aruncau corpurile celor morti de ciuma. Acestea au fost apoi astupate, dar din cauza ploilor s-au format balti albe. Imaginea este de pe bulevardul Liviu Rebreanu.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIZUAL | No Comments »