text și fotografii de Alex Roșca

Timpul e nerabdare.
Nu am suficient timp sa fac tot ce as vrea, sa-mi demarez si sa imi duc la bun sfarsit toate proiectele, pe care le vreau gata acum, toate imediat, in acelasi timp, pentru ca fac totul in contratimp si in acelasi timp, nu ma pot concentra pe mai multe lucruri deodata, si pentru ca simt ca timpul meu a trecut, sau inca nu a venit, sau pentru ca unele lucruri se intampla cand le vine timpul (ceva ce nu poti controla tu). Si pe masura ce trece timpul, ti se pare ca descoperi si mai multe lucruri de facut, lucruri pentru care insa nu ai timp.
Asa ca ce e cu timpul? Ma gandeam ca am sa realizez chestiile astea in timp. Insa timpul trece, iar eu ma trezesc ca nu prea mi-e clar nimic.
Timpul e un concept inventat de om pentru a-si justifica nerabdarea si rasfatul. Desi nerabdarea e alt concept inventat prin relatie cu timpul. Uite, eu unul am chef sa se intample toate atunci cand vreau eu, si mai ales, cat de repede – asta e rasfat. Daca am o idee, un proiect, o dorinta, un obiectiv, am nevoie sa se intample numaidecat, instantaneu, imediat. Nu mai am rabdare. Si nu stiu daca as fi capabil in a ma lansa intrt-un proiect de anvergura, cu o desfasurare in timp. Rezultatele trebuie sa fie imediate. Si exceptionale. Ceea ce de regula nu se intampla. Pentru ca nu le acord timpul necesar.
Timpul e amintire.
Azi dimineata ies pe balcon. 8:20, sambata, soare.
Episod proustian: sunt dimineata la mare, e racoare, chiar daca e soare, aerul e curat, e liniste, in departare se aude marea si pescarusul. Miroase a mare. Sunt mahmur de aseara. Sunt fericit. Sa vedem ce e de facut azi. End.
Intru repede inapoi in casa, inchid usa la balcon.
Incep sa contest masiv rostul amintirii. Fiecare amintire reprezinta ceva ce a fost odata. Deci care nu mai e. Oricum, cred ca facem apel la amintire in momentul in care constientizam o lipsa, cand ceva nu mai e. Asadar, orice amintire are in ea, intrinseca, o melancolie, un regret, un “ce misto a fost, ce frumos era, cat ne-am mai distrat “ etc., toate la timpul trecut.
Bun, nu contesta nimeni aspectul utilitar si documentar al amintirii: stiu strada aia pentru ca am fost acolo, stiu obiectul ala pentru ca l-am mai vazut, stiu figura aia pentru ca am mai vazut-o, mi-am adus aminte sa fac aia pt ca trebuie, etc… dar in rest, amintirea imi pare un sistem masochist de dezgropare a melancoliei, a regretului, a zambetului fals. Haideti, pe bune acum, amintindu-va ceva (si nu vorbesc aici de o gluma, de un banc), cati n-ati zambit stramb, cati n-ati oftat apoi dandu-va seama ca momentele alea au trecut, si orice reeditare fortata a lor ar fi ca o continuare proasta de film, si asta daca se mai poate…?! Amintirea nu e decat o dovada a impotentei, a faptului ca nu poti sa mai faci/ai ce ai avut intr-un anumit moment in spatiu si timp. E o confirmare a unui handicap, a unei mutilari. Amintirea e dovada palpabila a faptului ca esti amputat, o constientizare a unei incapacitati.
Pentru ca atunci cand iti amintesti ceva, descoperi un regret, o tristete ampla, nedefinita, a faptului ca nu mai poti avea acum ce ai avut odata.
Citeste mai mult »
Share on Facebook