Posts Tagged ‘ Alex Roșca ’

Teorie generala sau dialectica aplicata flatulentei, tranzitului si relatiilor amoroase

March 18, 2013

text și fotografii de Alex Roșca


Nu pot sa exist intr-o camera de baie lipsita de comunicare directa cu exteriorul. Resimt fizic si cu atat mai mult psihic, lipsa unei ferestre cat de mici, a unui sistem de venitilatie cu tiraj natural.

Dar aplicandu-ne asupra cazului specific, genului proxim, discutia comporta cateva aspecte de importanta cruciala. Observi ca universul conlucreaza in defavoarea ta tocmai in momentul in care, sa presupunem, te gasesti in etapa incipienta a unei situatii amoroase cu oarecari promisiuni de elaborare in timp si cu potential lesne de sesizat. Situatia ipotetica despre care fac vorbire poate de exemplu, sa fie urmatoarea. Este prima vizita, sau prima coabitare, prima impartire a asternutului, care precede, sau nu, o noapte de amor si astfel de intimitati. Partenerul/partenera iti place. Faci asadar tot posibilul sa te prezinti intr-o lumina cat mai pozitiva. Sa iti ascunzi cele omenesti. Cu toate acestea, la bunul inceput al stadiului de somn sau relaxare, dupa ce cele tumultoase au luat sfarsit, emotia imbratisarii si a schimbului de energii (fapt divers: pastrarea unei imbratisari pe o durata mai mare sau egala a 20 de secunde produce secretii de oxitocina, care are un rol activ in dobandirea si dezvoltarea increderii in partener), ei bine aceasta emotie iti este rapita de miscari violente gastro-intestinale. E ca si cum, subit, realizezi ca toata ziua ai consumat ridiche neagra, fasole, varza murata, cartofi, mere, ai baut apa, bere, iaurt si vin, toate la un loc, toti catalizatorii cei mai de seama ai gazelor enterice. Desi nimic din toate astea nu s-au intamplat. Si asta in pofida carbunilor pe care i-ai ingurgitat preventiv, care sunt fix apa de ploaie, frectie la picior de lemn. Si in loc sa te bucuri de apropiere, emotie vie si intimitati, pastrezi o incordare supraomeneasca a feselor, rectului si muschilor stomacali. Si te framanti si te rostogolesti de pe o parte pe alta, cu o mina disperata, livida, cadaverica, pe care incerci sa o maschezi placid cu un zambet increzator si dragastos, in transpiratiile reci ale chinului fizic si ale rusinii, asteptand, anticipand miscarea pungilor de gaz, intorcandu-le dibaci, in interior, stiind ca tu de fapt produci si produci, si neavand ce face, le refuzi evacuarea, le intorci inauntru pe traseu, cu o concentrare demna de maestri tibetani, umfland astfel balonul fiintei, deja saturat.

La un moment dat, cuprins de ghearele disperarii, cand paianjenul rusinii iti cuprinde sufletul, iti imaginezi cele mai ingenioase cai de scapare. La propriu. Te uiti la partenerul tau cum doarme adanc, linistit, ii iei pulsul, ii numeri rasuflarile si bataile cardiace, si multumesti divinitatii ca partenerul tau doarme adanc, cu spatele la tine. Ai astfel sansa, ivind fundul de sub plapuma si pastrand o distanta considerabila, sa evacuezi o sarja cat de mica de gaz inspre atmosfera, desumflandu-te maiestuos, chiar si pentru o fractiune de secunda. Orice evacuare conteaza in alinarea presiunii. Dar atentie! Toate energiile tale trebuie concentrata in zona perianala. Trebuie sa fii extrem de precaut si dibaci in dinamica gazelor si in gestionarea sfincterelor. Sub nicio forma nu vrei sa tulburi somnul partenerului tau. Te temi de zgomot, si pana la explozia violenta a depresurizarii capsulei, nu e decat un pas. Trebuie sa-ti vizualizezi sfincterul, fesele, pilozitatile aferente, sa faci uz de toate mijloacele care ar putea constitui bazele unui adevarat mecanism de amortizare a fluxului si deci, a sunetului.

In fine, reusesti. Dar bucuria ti-e scurta. Pentru ca descarcarea a fost infima si mult prea chinuita, efortul te-a epuizat. Si nefiresc, nenatural, anormal si de-a dreptul diabolic, simti cum inca o sarja si mai mare si mai violenta de gaz se pregateste, izvorata parca din neant. Ti-e clar ca nu mai ai cum reusi inca odata majestica performanta. Si atunci incepi iar si vizualizezi intregul traiect intern precum ochiul electronic al ecografului, iti vizualizezi sfincterele si reincepi procesul sisific al constrangerii. Si intorci punga de gaz ce sta sa scape violent, simtind lovitura bolborositoare si de-a dreptul zgomotoasa, in cotul colonului. Ai o lacrima in coltul ochiului si deja disperi.

Cand in sfarsit zaresti printre pleoapele inclestate promisiunea salvatoare a mijirii zorilor, realizezi ca baia este langa dormitor. Si ca nu are fereastra. Si, ca la orice bloc romanesc, acustica betoanelor e infernala. Si ca linistea diminetii si a somnului persista inca, apasatoare. Sau realizezi ca in incursiunea ta romantica, esti la munte, intr-o cabanuta de lemn. Ca fosnetul frunzelor in vant si ciripitul mieros al privighetorii nu sunt de-ajuns incat sa acopere tumultul tau interior care pandeste sa se reverse exploziv. Ca vasul de toaleta nu e decat o mare cutie de rezonanta care amplifica intocmai unei membrane de difuzor de inalta fidelitate cele mai subtile zgomote. Realizezi in fine, ca orice tehnica de amortizare a zgomotului ai aplica, mai disperata sau mai dibace, prin despartirea manuala a feselor, pentru a inlatura orice obstacol (am fost invatat) din calea pungii de gaz, nu este decat o gluma si nu foloseste la nimic. Realizezi ca sub promisunea unui dus prelungit, nu faci decat sa umezesti atmosfera si asa viciata, ca pornirea dusului in cada nu e suficienta, ca ventilatorul electric – moarte lui! – actionabil apriori din exterior, si oricum total ineficient, nu face decat sa iti dejoace rusinoasele intentii, ba chiar le arata si mai evident, cu degetul.

Asa ca haide iubito sa ne planuim viata impreuna prin perspectiva unei case antifonate, cu baia la subsol, la etaj, in capatul diametral opus dormitorului, sau cu baia in curte, departe, pe deal, intocmai unei saune norvegiene, cu o deschidere naturala, luminoasa, o comunicare de 2×2 cu exteriorul.

Alte articole de același autor:

În 4 (patru timpi)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 5 Comments »

Natură moartă

March 17, 2013

de Camelia Enăchioiu
(text și ilustrații primite
pe TRIMITE CHESTII)


Alex Rosca

Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului. E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de niciun covor. Se arunca asupra sertarelor deja deschise, se uită pe biroul pătrat, analizează rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:
-        Ceasul deșteptător;
-        Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;
-        Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;
-        Aparatul foto;
-        Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!
-        A, și niște bani!
Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete. Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă.

În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături. „Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?” „Mi-au furat lucrurile”. „Și bani?” „Și bani!” „Mulți bani?” „Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”

*

Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare.
Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe. Nu știu exact de ce căcații ăia de hoți au furat un ceas deșteptător.
Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă.
În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai….Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.

Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina. V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare.
Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Discriminarea moarte are

February 26, 2013

de Ioana Cotulbea


ilustratie de Alex Roșca

În ultima vreme simt că îmi găsesc din ce în ce mai greu locul în orașul ăsta sau poate în lumea asta… ‘S aceiași oameni care mă-nconjoară, aceiași oameni care mă minunează, aceiași care mă oripilează și totuși parcă golurile dintre noi toți s-au mărit și gravitează deasupra noastră o constantă stare de anxietate. Ne bucurăm fiecare de lucrurile noastre mici și ne asmuțim câinește unii la alții, cu prima vibrație negativă, apărând lucrurile alea mari.

Facem imediat un pas la dreapta sau la stânga într-o tabără sau alta și luptăm pe capete împotriva discriminării. Și-s atâtea lupte de dus câte capete, pentru că până la urmă în societatea asta suntem toți discriminați. Ești discriminat dacă ești gay, cocalar, țigan, evreu, hipster, corporatist, roaker, stelist sau rapidist, gunoier, femeie de serviciu, politician, jurnalist, creștin-ortodox, mare mahăr sau pierde-vară, ochelarist, pițipoancă, drogat, beat, plouat, prea trist sau prea vesel. Oricine ai fi și orice ai fi cu siguranță se găsește cineva să aibă ceva de zis la adresa ta. Unii sunt discriminați mai mult decât alții, unii discriminează cu vorbe, alții cu bâte.

Am prieteni  gay, dar am în același timp prieteni care recent și-au reconsiderat credințele religioase și care propovăduiesc uniunea bărbat-femeie. Am prieteni care explorează “stările alterate de conștiință” prin droguri puternice și în același timp alții care n-au pus niciodată gura pe-un joint și care consideră campaniile anti-drog binevenite. Am prieteni hipsteri și am cunoscut cocalari mai frumoși și mai omenoși decât multe alte specimene umane. Am prieteni grafferi, care circulă pe străzi cu târșă chiar și fără spray la ei, pentru că poliția face un obicei din a legitima și chestiona pe oricine c-un look mai “underground”. Am și un prieten polițist, un om foarte ok de altfel. Am prieteni corporatiști și-n același timp prieteni cu vederi new-ageiste care mai în glumă mai în serios, consideră că Satana e de fapt “corporația”. Am prieteni mulți care au plecat sau își doresc cu tot dinadinsul să plece din România, dar am la fel de mulți care îi urăsc pe-acești din urmă și își iubesc nespus țara. Cum vine asta? Discriminăm în momentul în care începem să catalogăm, să băgăm pe fiecare în sertărașul care i-a fost alocat, cu statutul care îl pecetluiește indiferent, cu întreaga pleiadă de concepte și valori pe care i-o aruncăm asuprăi, pre-conceput. Dacă continuăm în ritmul ăsta o să rămânem toți singuri, fără niciun prieten, toți împotriva tuturor. “An eye for an eye, and in the end the whole world would be blind”.

Fiecare dintre noi a fost în postura de discriminat și fiecare a fost în alt moment discriminatorul. Știm cu toții pe bune cum e să fii de ambele părți. Discriminezi pentru că ai fost discriminat la rândul tău. E un cerc vicios care trebuie rupt undeva.
Un cerc foarte greu de rupt pentru că nedreptăți se comit la tot pasul, flagrante, complet absurde, iresponsabile; și pe deasupra, atât de prostești încât uneori rămâi cu gura căscată și te-ntrebi dacă nu-i totul de fapt o glumă proastă, pentru că singurul efect pe care îl poate produce de partea opusă este acel sentiment că ești îndreptățit să dai cu vorba, respectiv parul, înapoi.

Iar adevărul e întotdeauna undeva la mijloc. Mesajul strigat, și de o parte și de cealaltă, nu e niciodată adecvat discursului interior, pentru că dacă e luptă lovitura trebuie să doară, să jignească, să abuzeze. Ne transformăm din oameni în purtători de idei, pe frunte.
Același pattern din nou și din nou. Câteodată am senzația că patternul e de fapt cel care guvernează, mai departe de orice ni s-ar părea drept sau nedrept, conducând constant către discordie fără vreo speranță de soluționare, mânându-ne pe toți ca pe-o cireadă de vite oarbe, oarbe la tot ce ar putea însemna comun…

Mă trezesc în discuții lejere și vesele cu oameni minunați că ajungem câteodată într-un moment de răscruce dintr-o replică întâmplătoare vizavi de un subiect “tabu”; unul dintre noi se simte ofensat și din acel moment totul derapează. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă cert cu oameni pe care îi iubesc, doar pentru simplul fapt că am purtat o conversație care ne obliga să luăm câte o parte sau alta.
Ce e mai grav e că din ce în ce mai multe subiecte sunt “tabu”, sau de fapt, că avem din ce în ce mai mult pornirea de a ne delimita “partea” și de a trece instant în ofensivă.

De cele mai multe ori ne poziționăm într-un loc sau altul, din frică. Și făcând asta, perpetuăm frica. Suntem ființe empatice, orice-mi zici, dacă-mi zici din frică, eu asta o să simt și cel mai probabil asta o să dau mai departe.

Iubirea nu cunoaște frica, iubirea e leoaică tânără zicea odată un prieten. Cu-acest text, mă leg să mă gândesc de două ori când dau cu nasul de frică și să-mi întorc fața către iubire.

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 3 Comments »

In 4 (patru) timpi

February 25, 2013

text și fotografii de Alex Roșca

Timpul e nerabdare.

Nu am suficient timp sa fac tot ce as vrea, sa-mi demarez si sa imi duc la bun sfarsit toate proiectele, pe care le vreau gata acum, toate imediat, in acelasi timp, pentru ca fac totul in contratimp si in acelasi timp, nu ma pot concentra pe mai multe lucruri deodata, si pentru ca simt ca timpul meu a trecut, sau inca nu a venit, sau pentru ca unele lucruri se intampla cand le vine timpul (ceva ce nu poti controla tu). Si pe masura ce trece timpul, ti se pare ca descoperi si mai multe lucruri de facut, lucruri pentru care insa nu ai timp.

Asa ca ce e cu timpul? Ma gandeam ca am sa realizez chestiile astea in timp. Insa timpul trece, iar eu ma trezesc ca nu prea mi-e clar nimic.

Timpul e un concept inventat de om pentru a-si justifica nerabdarea si rasfatul. Desi nerabdarea e alt concept inventat prin relatie cu timpul. Uite, eu unul am chef sa se intample toate atunci cand vreau eu, si mai ales, cat de repede – asta e rasfat. Daca am o idee, un proiect, o dorinta, un obiectiv, am nevoie sa se intample numaidecat, instantaneu, imediat. Nu mai am rabdare. Si nu stiu daca as fi capabil in a ma lansa intrt-un proiect de anvergura, cu o desfasurare in timp. Rezultatele trebuie sa fie imediate. Si exceptionale. Ceea ce de regula nu se intampla. Pentru ca nu le acord timpul necesar.

Timpul e amintire.

Azi dimineata ies pe balcon. 8:20, sambata, soare.

Episod proustian: sunt dimineata la mare, e racoare, chiar daca e soare, aerul e curat, e liniste, in departare se aude marea si pescarusul. Miroase a mare. Sunt mahmur de aseara. Sunt fericit. Sa vedem ce e de facut azi. End.

Intru repede inapoi in casa, inchid usa la balcon.

Incep sa contest masiv rostul amintirii. Fiecare amintire reprezinta ceva ce a fost odata. Deci care nu mai e. Oricum, cred ca facem apel la amintire in momentul in care constientizam o lipsa, cand ceva nu mai e. Asadar, orice amintire are in ea, intrinseca, o melancolie, un regret, un “ce misto a fost, ce frumos era, cat ne-am mai distrat “ etc., toate la timpul trecut.

Bun, nu contesta nimeni aspectul utilitar si documentar al amintirii: stiu strada aia pentru ca am fost acolo, stiu obiectul ala pentru ca l-am mai vazut, stiu figura aia pentru ca am mai vazut-o, mi-am adus aminte sa fac aia pt ca trebuie, etc… dar in rest, amintirea imi pare un sistem masochist de dezgropare a melancoliei, a regretului, a zambetului fals. Haideti, pe bune acum, amintindu-va ceva (si nu vorbesc aici de o gluma, de un banc), cati n-ati zambit stramb, cati n-ati oftat apoi dandu-va seama ca momentele alea au trecut, si orice reeditare fortata a lor ar fi ca o continuare proasta de film, si asta daca se mai poate…?! Amintirea nu e decat o dovada a impotentei, a faptului ca nu poti sa mai faci/ai ce ai avut intr-un anumit moment in spatiu si timp. E o confirmare a unui handicap, a unei mutilari. Amintirea e dovada palpabila a faptului ca esti amputat, o constientizare a unei incapacitati.

Pentru ca atunci cand iti amintesti ceva, descoperi un regret, o tristete ampla, nedefinita, a faptului ca nu mai poti avea acum ce ai avut odata.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in ARTA, DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »