Posts Tagged ‘ unatc ’

Cineclub: Umbrelele din Cherbourg

October 8, 2013

Les parapluies de Cherbourg (Umbrelele din Cherbourg)
Franța 1964
regie Jacques Demy
scenariu și dialoguri Jacques Demy
muzică Michel Legrand
imagine Jean Rabier
montaj Anne-Marie Cotret, Monique Teisseire
distribuție Catherine Deneuve, Nino Castelnuovo, Anne Vernon, Marc Michel

***
Filmul „Les parapluies de Cherbourg” („Umbrelele din Cherbourg”, Franța 1964, regie Jacques Demy) rulează joi, 10 octombrie, de la orele 19, în sala de cinema a UNATC (subtitluri engleză), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Gabriela Filippi și de Andrei Luca. Intrarea liberă
***

de Gabriela Filippi

Cel de-al treilea lungmetraj al lui Jacques Demy, „Umbrelele din Cherbourgˮ (1964), constituie un caz excepțional în istoria filmului, pentru că, în ciuda succesului internațional, nu a inițiat o modă, și asta din cauza caracterului său greu de definit și al câtorva factori dificil de controlat, pe care regizorul francez îi reunește cu grație în filmul său. Este greu de imaginat că proiectul ar fi reușit cu o altă interpretă decât foarte tânăra și minunata Catherine Deneuve (pe care Demy o distribuie aici în primul său rol principal), sau fără muzica lui Michel Legrand, care capătă un statut egal cu cel al imaginii. Cel mai neobișnuit aspect legat de „Umbrelele din Cherbourgˮ este faptul că nu conține niciun dialog care să nu fie cântat. Și filmul începe cu o scenă într-un service auto, unde lucrează Guy (Nino Castelnuovo), iubitul eroinei Geneviève, și unde lucrurile pe care oamenii și le comunică nu au lirismul la care ne-am putea aștepta de la versurile unei bucăți muzicale:
„Clientul: E gata?
Guy: Da. Motorul mai huruie când e frig, dar asta e normal.
Clientul: Mulțumesc.
Guy: Mulțumesc.
Patronul: Foucher, poți să stai o oră peste program în seara asta?
Guy: În seara asta mi-ar fi cam greu, dar cred că Pierre este liber. Pierre, poți să rămâi în seara asta?
Pierre: Da.
Patronul: Verifică combustia la Mercedesul domnului.ˮ

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub: Anchetă asupra erotismului

October 6, 2013

Comizi d’amore (Anchetă asupra erotismului)
Italia 1964
regie Pier Paolo Pasolini
imagine Mario Bernardo, Tonino Delli Colli
montaj Nino Baragli
cu Pier Paolo Pasolini, Alberto Moravia, Cesare Musatti

***
Filmul „Comizi d’amore” („Anchetă asupra erotismului”, Italia 1964, regie Pier Paolo Pasolini) rulează marți, 8 octombrie, de la orele 19 în sala de cinema a UNATC (subtitluri în limba engleză), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Raluca Durbacă și de Teodora Lascu.

***

de Raluca Durbacă

De unde vin copiii? De la barză, dintr-o floare, de la Dumnezeu, de la unchiul meu, răspund câțiva băieți sud-italieni, rânjind șmecherește spre cameră. Este evident că nu cred în propriile răspunsuri. E doar un joc, o distracție nevinovată, un performance complice pentru camera sâcâitoare și băgăcioasă a lui Pasolini. E, în același timp, o replică ce sfidează minciunile adulților, un deget mijlociu arătat ipocriziei și reticenței acestora în a discuta deschis despre chestiuni intrinseci naturii umane. Astfel își începe Pier Paolo Pasolini documentarul “Comizi d’amore”, realizat în 1963 într-o Italie divizată din toate punctele de vedere.

Filmat în 1963, din august până în noiembrie, “Comizi d’amore” este o investigație ciné-vérité despre atitudinea pe care italienii o au vizavi de sexualitate, divorț, adulter, prostituție, homosexualitate și căsătorie. Filmul este împărțit în patru secțiuni, numite “Ricerche”, intercalate cu fragmente din conversații pe care Pasolini le are cu intelectuali ai timpului, ca scriitorul Alberto Moravia, psihanalistul Cesare Musatti sau poetul Giuseppe Ungaretti.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub: Spiritul stupului

October 1, 2013

El espiritu de la colmena (Spiritul stupului)
Spania 1973
regie Víctor Erice
scenariu Víctor Erice, Ángel Fernández Santos, Francisco J. Querejeta
imagine Luis Cuadraro
montaj Pablo G. del Amo
distribuție Ana Torrent, Isabel Telleria, Fernando Fernán Gomez, Teresa Gimpera

***
Filmul „El espiritu de la colmena” („Spiritul stupului”, Spania 1973, regie Víctor Erice) rulează joi, 3 octombrie, de la orele 19, în sala de cinema a UNATC (subtitluri engleză), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Irina Trocan și de Diana Voinea. Intrarea este liberă.

de Diana Voinea

În 2013 se împlinesc 40 de ani de la apariția filmului lui Victor Erice. Pe lângă „El espiritu de la colmena” („Spiritul stupului”, 1973), cineastul spaniol a mai realizat doar 2 filme de lungmetraj („El Sur” / „Sudul”, 1983 și „El sol del membrillo” / „Soarele gutuiului”) și două scurtmetraje – dintre care unul este „Lifeline” („Linea de vida”), inclus în omnibusul „Ten Minutes Older: The Trumpet” (2002), dar cu toate că este departe de a fi prolific, Erice rămâne și astăzi un regizor cu un stil aparte. Compararea acestuia cu cineaști precum Abbas Kiarostami, Hou Hsiao-hsien sau Terrence Malick este un semn că simplitatea poveștilor spaniolului ascunde o bogăție rezonantă de înțelesuri, filmele sale fiind adevărate poeme vizuale.

Victor Erice  avea 33 de ani când a realizat „El espiritu de la colmena” și, după cum povestește într-un interviu, a ajuns să-l facă printr-o întâmplare. Entuziasmat să realizeze în sfârșit primul lungmetraj, acesta acceptă propunerea de a realiza un film despre Frankenstein, chiar dacă e comercial. După ce începe să scrie scenariul pentru viitorul horror, producția se oprește din cauza epuizării bugetului, insuficient pentru decoruri complicate și actori celebri. În schimb, propune realizarea unei variante spaniole a filmului american – adică cu un buget modest, fără nimic extravagant de scump, filmat în patru săptămâni. Propunerea îi este acceptată și Erice se vede în fața unei dileme. Nu știe ce să scoată din povestea filmului, dar se lasă influențat de o fotografie pe care o avea pe birou, în care monstrul și copilul sunt împreună – are inspirația că tot ce îi trebuie se află în acea poză.

Erice a apelat la experiențele personale – fiind el însuși fan în copilărie al lui Frankenstein –, dar realizează că o fetiță ar funcționa mai bine ca personaj principal. Povestea filmului este simplă: după ce vede „Frankenstein” (SUA 1931, regie James Whale) la cinematograful din sat, Ana – fetița de 7 ani jucată de Ana Torrent -, se întreabă de ce monstrul a omorât copilul în film și de ce este și el omorât apoi. Isabel, sora ei mai mare, îi spune că monstrul nu moare niciodată, ci că trăiește ca spirit care poate fi mereu chemat. În plus, acesta trăiește în clădirea părăsită de pe câmpul din apropierea casei Anei, pe care fetița începe să o viziteze din ce în ce mai des.

Se poate observa în „El espiritu de la colmena”, încă din secvența de început (fuga copiilor după mașina care aduce filmul în sat), o nostalgie după perioada timpurie a cinemaului. Povestea cartierului sau a satului paralizate în ziua venirii și proiecției unui film îi este cunoscută oricărui regizor influențat de mic de vraja imaginilor. Vorbind despre timpul petrecut cu pictorul Antonio Lopez Garcia, pe care l-a filmat în „El sol del membrillo”, Erice își amintește că a rămas marcat de replica pictorului care spunea că cinemaul, spre deosebire de pictură, s-a născut într-o perioadă în care omul era deja bătrân. În „El espiritu de la colmena” (a cărui acțiune e plasată în 1940) pare că întreg publicul din sat este la fel de tânăr precum cinemaul de atunci; o dovadă în plus e scena în care Teresa, mama Anei, privește trenul intrând în gara din sat, cu aceeași fascinație cu care camera fraților Lumière înregistra sosirea trenului în gara din La Ciotat.

La alt nivel, „El espiritu de la colmena” vorbește despre descoperirea lumii prin intermediul filmelor. Ana se întâlnește pentru prima dată cu moartea. Pentru ea, aflată la vârsta la care mai este nevoie de un singur pas care să o ducă de la percepții dispersate la maturitate, evenimentul decisiv este proiecția filmului lui James Whale. Captivată imediat de monstru și de interacțiunea acestuia cu un copil la fel de mic ca și ea, Ana începe să vadă lumea mai sumbru. Pentru adulți, scena în care monstrul omoară copilul nu este decât o secvență tipică filmelor horror americane. Iar asta pentru că în „El espiritu de la colmena”, copilăria apare ca un univers în care umbrele și cele mai mici sunete creează o constelație senzorială care cel mai acut se simte la această vârstă. Mai precis, pe măsură ce creștem, conștiința de sine se dezvoltă în detrimentul percepțiilor. Erice, care știe că nu vom fi niciodată mai înțelepți decât în copilărie, refuză domnia conștiinței – și totodată realizarea unui film narativ, în favoarea unui film senzorial în care suntem ghidați la nivel emoțional, prin impactul imaginilor.

Trecerea de la copilărie la maturitate se pregătește și la școală, la ora de biologie, unde copiii învață cum funcționează corpul uman cu ajutorul unui manechin pe care trebuie să-l întregească cu părțile corpului. Nu întâmplător, Ana este cea care adaugă la enumerație ochii, pentru că învăță să vadă altfel. Spre deosebire de Isabel, pentru care sunt naturale, Anei îi lipsesc simțul cruzimii și sadismul. Singură în cameră, Isabel aproape că strangulează o pisică, și apoi se preface inertă în fața Anei, provocându-i surorii mai mici o nouă întâlnire cu moartea. De aici, mai e un singur pas până la apropierea de un soldat dezertor care s-a  refugiat în casa părăsită de pe câmp, cea în care Isabel o convinsese că se găsesc spirite.

În „Labirintul lui Pan”, Guillermo del Toro a încercat și el – la 30 de ani depărtare față de Erice –, să exploreze aceleași lucruri: consecințele dictaturii lui Franco asupra Spaniei, puterea imaginației copiilor și apariția fantasticului în cinema. Spre deosebire de del Toro, însă, lui Erice i-a fost mai greu să atingă toate punctele de mai sus, în situația în care, în anii ’70, adică în plin regim francoist, ilustrarea vieții părinților Anei contemporană victoriei dictatorului din 1940 era încă periculoasă. Tatăl Anei, Fernando – un bărbat misterios care scrie un tratat despre albine -, și mama acesteia, Teresa – care încă îi scrie unei vechi iubiri plecate acum în război -, trăiesc separați fără să știm de ce, dar răceala acestora și distanța dintre ei sunt o alegorie a dezintegrării emoționale a Spaniei în urma victoriei fasciștilor. Nu întâmplător, familia nu este niciodată văzută într-un singur cadru. Stupul organizat, cu albinele dansând într-un zbor inconștient, este sugestiv pentru viața spaniolilor de după războiul de secesiune, dar și pentru viața melancolică și irosită a adulților. Pentru Ana, însă, albinele și stupul sunt fantasme în care se va pierde în încercarea de a le cunoaște.

Împreună cu operatorul Luis Cuadrado, Victor Erice colorează interioarele cu culoarea mierii, în timp ce exterioarele sunt de cele mai multe ori întunecate. Deși Erice nu poate fi acuzat de calofilie, compozițiile cadrelor par inspirate de pictura lui Vermeer. Victor Erice folosește cu un scop estetic precis anumite elemente: spațiile ample și goale sau interiorul casei în care locuiește familia, unde se observă structuri specifice stupului, precum ferestrele hexagonale; și, la nivel non-vizual, dialogul restrâns și structura narativă liberă. Doar că aceleași elemente care pictează viața interioară a unui personaj care nu are încă limbajul necesar pentru a se exprima sunt și un filtru împotriva cenzurii: pentru a se feri de regimul fascist, metaforele vizuale sunt singurul mod prin care filmele puteau critica subtil sistemul.

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

The last of England

April 24, 2013

Filmul „The Last of England” (1988), realizat de Derek Jarman, rulează vineri 26 aprilie 2013 de la orele 22.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Simona Mantarlian și Iulia Voicu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

de Simona Mantarlian
‘The Last of England’ este o poezie de o oră și ceva, vorbită și filmată, care se folosește de toate mijloacele vizuale ca să nu spună vreo poveste sau să redea orice fapt ce ar risca să fie interpretat drept coerent, logic, sau ca având vreo treabă, aparent, cu realitatea. În ciuda refuzului formal, filmul reușește să fie o critică extrem de dură la realitatea politică a Marii Britanii din perioada Thatcher și aceasta este una din puținele certitudini de ordin lumesc cu care rămâi dintr-un film din care poți să înțelegi orice, în limitele atmosferei post-apocaliptice și angoasei pre-apocaliptice pe care o delimitează cât se poate de clar, controlat și manipulativ.

‘The Last of England’ este și titlul unei cărți de Derek Jarman, apărută în 1987, complementară filmului – titlul a fost schimbat ulterior, iar cartea poate fi găsită în prezent sub numele ‘Kicking the Pricks’. Această turnură este reprezentativă pentru talentul lui Jarman de trece în ochii criticii drept pe jumătate dandy și pe jumătate punk. Faptul că filmul este dublat de existența unei cărți cu (inițial) același titlu, sau că este o auto-ecranizare, ar fi lesne de înțeles chiar și în absența acestei informații, având în vedere discursul profund literar pe care se bazează. Natura aproape improvizată ce își aumă și parafrazează influențele beat, precum și succesiunea lejeră de imagini tragice și firești, absurde sau sarcastice, mențin însă senzația că discursul poetic este gândit și recitat spontan, pe măsura succesiunii de cadre abstracte fie în sine, fie prin montajul inconsecvent ce le alătură.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Festivalului de Teatru Scrie despre Tine

April 17, 2013

In perioada 10 mai – 10 iunie va avea loc in Bucuresti prima editie a Festivalului de Teatru independent Scrie despre Tine. Tema acestei editii va fi “Cui ne spunem povestile?”

In cadrul Festivalului vor fi prezentate in premiera 5 spectacole de teatru reprezentand prima stagiune romaneasca de texte scrise documentand experiente personale si atingand teme extrem de actuale pentru publicul romanesc. Alte 8 piese realizate in cadrul atelierului Scrie despre Tine vor fi prezentate in spectacole lectura. Totodata, Festivalul va gazdui si reprezentatia unei piese irlandeze: “Solpadeine is my boyfriend”, scrisa de Stefanie Preissner si regizata de Gina Moxley.

Deschidem Festivalul cu aceasta piesa irlandeza poate si pentru ca tot traseul meu de regizor si scriitor a pornit de la o alta piesa irlandeza pe care am montat-o pentru licenta, Monged, de Gary Duggan, care era un text foarte nou pentru acel moment in Bucuresti si vorbea despre experienta a trei pusti care timp de trei zile iau foarte multe droguri si se plimba prin Dublin. Reactia publicului ne-a dat de gandit in legatura cu cat de important e ca pe scena sa fie texte care te reprezinta, in Bucuresti nu se mai vazuse in acel moment o piesa atat de frusta despre un subiect tabu, cu care foarte multa lume se identifica, dar care nu avea reprezentare pe scena. Scrie despre tine a fost influentat de aceasta abordare.” (Vera Ion, co-fondator Scrie despre Tine)

Festivalul va cuprinde si un atelier de teatru si actorie coordonat de regizoarea Gina Moxley si actrita Stefanie Preissner. Cele doua invitate propun un schimb de experienta cu participantii prin exercitii creative de actorie si teatru care dezvolta tema festivalului, „Cui ne spunem povestile?”. De asemenea, trainerii Vera Ion si Sorin Poama vor sustine un atelier deschis in cadrul caruia vor lucra cu publicul exercitii creative de actorie si dramaturgie bazate pe metoda Scrie despre Tine. Aceste ateliere vor exemplifica modalitatea de a transforma relatarea unor experiente personale in texte dramatice.

Tema primei editii a Festivalului, “Cui ne spunem povestile?”, va fi extinsa si la nivelul unor actiuni experimentale de strada ce vor presupune exercitii de interactiune intre membrii grupului Scrie despre Tine si straini cu scopul de a documenta aceste actiuni. Membrii echipei experimentale vor nota reactiile lor fata de straini si pe cele ale strainilor, urmand ca materialul sa fie folosit ulterior in realizarea unei reviste a platformei Scrie despre Tine.

Festivalul va cuprinde si o seara de proiectii a 5 scurtmetraje realizate pornind de la texte generate in atelierul Scrie despre Tine.

Scrie despre Tine este un atelier de scris si actorie infiintat in 2009 de regizoarea Vera Ion si actorul Sorin Poama. Aplicand o metoda noua de scris dramaturgic, cei doi au obtinut 2 piese bazate pe experientele personale ale autorilor: Ich Clown – povestea lui Sorin Poama, care, dupa terminarea facultatii, din lipsa de proiecte in Romania, lucreaza ca artist de strada in Berlin si Londra, si Refuz sa cresc. Daca puteti face o mica donatie – un one woman show scris si jucat de Vera Ion si inspirat de experienta de artist de strada in Londra. Trainerii au aplicat metoda de scris si in primavara 2011, la Vaslui, unde au lucrat cu un grup de elevi de liceu, timp de o luna. Rezultatul a fost spectacolul 13 oameni, o poveste din Vaslui, bazat pe intamplari si experiente reale din viata tinerilor din Vaslui 2011 si jucat de aceiasi oameni care au scris piesa- un grup de 13 adolescenti de la Liceul Mihail Kogalniceanu.

In urmatorii ani, la atelierul de scris Scrie despre Tine au participat peste 100 de persoane fiecare cu miza de a scrie un scenariu de teatru sau de film bazat pe o intamplare personala. Cele 5 piese produse si prezentate in premiera in prima editie a Festivalului Scrie despre Tine apartin primei grupe de participanti la atelier, persoane ce provin din diferite medii profesionale – actori, sociologi, publicitari – selectati din randul publicului pieselor Ich Clown si Refuz sa cresc. Daca puteti face o mica donatie. Aceste 5 piese au fost prezentate prima data in lectura publica in cadrul Lunii Scrie despre Tine, in martie 2012. Printre actorii care au citit piesele in reprezentatiile lectura se numara: Cristi Iacob, Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Ioana Flora, Ilinca Harnut, Lucian Iftime, Ionut Grama, Alexandru Potocean, Alec Secareanu, Cristina Gavrus.

Se nasc forme noi, asta e ideea, sa dezvolti forme noi din aceasta independenta, nu sa facem piese de teatru ca la Teatrul National, dar sa le jucam in baruri. Sper sa se depaseasca incetul cu incetul aceasta idee despre teatrul independent.” (Mihaela Sirbu, actrita)

Organizatorii incurajeaza membrii publicului sa aduca la piese cate o poveste personala in 100 de cuvinte.

Reprezentatiile primei editii a Festivalului de Teatru Scrie despre Tine vor avea loc in locatiile partenere:  MNAC, Teatrul Act, Teatrul de Arta Bucuresti, Teatru de Comedie, Teatrul Apropo, Legere Café, Lente&Cafea JoinPoint, UNATC.

Festivalul de Teatru Scrie despre Tine este un proiect cultural finantat de AFCN, sustinut Goldsmiths University of London si se desfasoara sub inaltul patronaj al Ambasadei Irlandei.

Parteneri media: COCOR Media Channel, Revista de Povestiri, TATAIA, VICE, Sub25, Sapte Seri, Money.ro, Cooperativa Urbana, ArtWe.ro, Ginger Group, Modernism.ro, Revista Arte si Meserii, Fundatia Paspartu, Peteava.ro, Feeder.ro, LiterNet.ro, IQads.ro, Orasulm.eu.

 

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub Extended: Edvard Munch

March 7, 2013

Edvard Munch
Suedia – Norvegia 1974
regie, scenariu Peter Watkins
imagine Odd-Geir Saether
montaj Peter Watkins
costume Ada Skolmen
cu Geir Westby, Gro Fraas, Kerstii Allum

***

Filmul „Edvard Munch”, 1974, realizat de Peter Watkins, rulează sâmbătă 9 martie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu Extended – eveniment bilunar dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Gabriela Filippi şi de Andreea Mihalcea. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***
de Gabriela Filippi

Peter Watkins și-a început cariera ca cineast amator, în Marea Britanie, la jumătatea anilor ’50, perioadă și spațiu în care cinecluburile care prezentau filme de amatori proliferau, încurajând tot mai mulți pasionați de cinema să realizeze propriile filme. Succesul primelor lui scurtmetraje („The Forgotten Facesˮ a câștigat chiar unul dintre premii în prestigioasa competiție organizată pentru neprofesioniști, „Ten Bestˮ) a făcut ca Watkins să fie observat și să îi fie oferit un contract pentru un lungmetraj de către postul de televiziun BBC. Dintre aceste  scurtmetraje, singurele care s-au păstrat integral sunt „The Diary of an Unknown Soldierˮ, realizat în 1959 și „The Forgotten Facesˮ, în 1960, apropiate ca practică cinematografică și ca zonă de interes.

În „The Diary of an Unknown Soldierˮ, imaginilor ce înfățișează tranșeele din Primul Război Mondial le este suprapusă o voce, presupusă a fi a soldatului pe care îl vedem în imagine, care gândește și explică ceea ce simte: frica de moarte și absurditatea situației de a fi pus să urască și să omoare oameni pe care îi recunoaște asemănători sieși și nevinovați. Cu toate că vocea este ușor acceptată ca fiind a bărbatului în uniformă militară, o convenție des folosită de filmele mainstream, filmul conține un element de autoreflexivitate: personajul anunță încă de la începutul filmului și al monologului său că își trăiește ultima zi de viață. De aici, și privirile fățișe pe care le aruncă spre camera de filmat. Următorul scurtmetraj, „The Forgotten Facesˮ este filmat ca un pretins reportaj din timpul Revoluției Ungare din 1956, împotriva regimului socialist și a ocupației sovietice. Sunt prezentate, din nou, fețe ale revoluționarilor, majoritar tineri, studenți, elevi, învățători, muncitori sau chiar soldați întorși împotriva conducerii. Ca să fie întărită impresia de actualitate filmată în timpul desfășurării, actorii se arată conștienți de prezența apartului și a echipei de filmare. O singură voce, din nou, povestește despre identitățile și idealurile revoluționarilor. Faptul ca vocea este adaugată și aici ulterior filmării, se poate explica prin imitarea convenției filmării cu un aparat uşor, care poate fi deplasat rapid dintr-un loc în altul, în funcție de cursul imprevizibil al evenimentelor. De fapt, această tehnică de suprapunere a unei benzi sonore reduse, în mare parte, la o singură voce, apărea în scurtmetrajele de început ale lui Watkins ca urmare a bugetului mic și a lipsei de echipament tehnic care să permită înregistrarea sincronă.

Tocmai neajunsurile tehnice din primii ani ai carierei sale i-au inspirat lui Watkins modalități de a-și angaja spectatorul într-un dialog despre natura convențiilor utilizate de cea mai mare parte a filmelor occidentale. Această deconstrucție a procedeelor este asociată în filmele autorului britanic, ca și în cazul filmelor altor cineaști, cu nemulțumirea față de condițiile sociale și politica practicată de marile puteri din Vest, exprimate în mai toate filmele sale. Dintre acestea, „Edvard Munchˮ, realizat în 1974, este filmul cu cele mai puține implicații politice. Totuși, critica socială este o componentă importantă a filmului în care se intersectează elemente și modalități de povestire considerate în general incompatibile. În prima sa parte, până când principiile după care este compus se clarifică, „Edvard Munchˮ este foarte dens: un amalagam de imagini și sunete fără o legătură evidentă. Dialogurile sau sunetele dintr-un cadru se prelungesc în următorul sau apar mai devreme decât imaginea, sau chiar fac punți peste secvențe din film, evocând o imagine deja văzută. De asemenea, sunetele aleii principale din Christiania (vechea denumire a orașului Oslo) – unde burghezii ies zilnic la orele prânzului pentru promenadă – se aud alături de tusea personajului, de valsuri celebre ale vremii, etc. La fel este tratată și imaginea, care nu respectă o ordine cronologică, ci una aleatorie, menită să recompună lumea interioară a pictorului Edvard Munch, cu mecanismele selective ale atenției și memoriei.

Într-o direcție contrară, în câteva secvențe sunt prezentate ca într-un reportaj de televiziune aspecte sociale ale sfârșitului de secol al XIX-lea în capitala Norvegiei: mortalitatea infantilă foarte frecventă – care a afectat și familia lui Munch, moartea uneia dintre surori constituind și o temă la care revine în repetate rânduri în picturile sale, după cum se arată în film –, condițiile de muncă foarte dure pentru copiii săraci, prostituția, care este legală, bărbații înstăriți fiind cei care trag foloasele. Subiecții, copii săraci care muncesc unsprezece ore din zi, sau prostituatele sunt filmați frontal în timp ce răspund la întrebările care vin din spatele camerei. De asemenea, acțiunea filmului este întreruptă pentru a fi chestionate unele dintre personaje despre părerea lor în legătură cu starea și valabilitatea anumitor legi sau instituții. Domnul Heiberg, soțul amantei lui Munch, un reprezentant al burghezimii din Christiania, opinează: „Căsătoria este o instituție foarte importantă și indispensabilă pentru structurile noastre sociale și culturale. Fără aceasta, am observa un proces de dezrădăcinare și dezvoltarea haosului care, mă tem, ar duce cu ușurință la anarhie. Pentru a rezuma, dacă dorim să menținem pacea și ordinea e necesar pentru noi să susținem și să consolidăm instituțiile noastreˮ. Și felul în care sunt filmate unele cadre împrumută tot procedeele reportajului de televiziune, mai ales folosirea zoom-ului, care evidențiază raportul dintre subiect și camera de filmat.

La fel de neobișnuit, filmul are doi naratori – una dintre voci aparține personajului pictorului și aceasta vorbește în norvegiană, limbă în care este vorbit aproape tot filmul, acțiunea petrecându-se majoritar în țara natală a lui Munch -, iar cealaltă instanță narativă vorbește în engleză, limba maternă a lui Watkins. Această instanță își arogă libertăți neobișnuite: plasează istoric și social acțiunea (acest narator marchează trecerea acțiunii într-un nou an de desfășurare, marcând totodată evenimentele cele mai importante ale fiecărui an, dintre care unele trimit în direcții care nu au nicio legătură cu epoca sau cu povestea de față – spre exemplu, ajungând la 1889, naratorul amintește că acesta este anul de naștere al lui Adolf Hitler), rezumă idei vehiculate în pictură (exemplificate de imagini ale unor picturi de Manet, Van Gogh, Cézanne, etc.) și în alte arte ale vremii, comentează stilul de pictură al lui Edvard Munch, schimbările produse în acesta și factorii care le-au influențat. Ceea ce rezultă este un portret fragmentar al pictorului norvegian și al atmosferei sociale și culturale în care a trăit, regizorul Peter Watkins ferindu-se, din motive ușor de înțeles, să creeze o biografie exhaustivă.

 

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub: Ucho

February 26, 2013

Ucho (Urechea)
Cehoslovacia 1970

regie Karel Kachyna
scenariu Karel Kachyna, Jan Prochazka
imagine Josef Illik
montaj Miroslav Hajek
cu Jirina Bohdalova, Radoslav Brzobohaty

Filmul „Ucho” („Urechea”, 1970), realizat de Karel Kachyna, rulează joi 28 februarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Diana Mereoiu şi Andrei Dobrescu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Andrei Dobrescu

„Urechea” este unul din rarele filme în care, atunci când lumina se aprinde, groaza nu dispare, ci, din contră, sporește. Dramă politică mascată cu mult stil într-o îmbinare de film noir și horror, filmul este testamentul sofisticat al unui duet cinematografic din perioada imediat următoare Primăverii de la Praga. Regizorul Karel Kachyna și scenaristul Jan Proházca, amândoi dintr-o generație anterioară noului val cehoslovac, își încheie colaborarea cu un film atât de tăios, încât i-au trebuit 20 de ani ca să ajungă pe ecrane. Filmat sub supraveghere permanentă, este oprit de la difuzare și abia în 1990 are premiera, în competiție la Cannes.

Ceea ce a a făcut din „Urechea” un film atât de periculos este perspectiva din care este privit: din straturile cele mai înalte ale nomenclaturii comuniste. Filmul descrie noaptea unui adjunct din minister, Ludvik (Radoslav Brzobohatý) și a soției lui Anna (Jirina Bohdalová) care, după ce se întorc de la o petrecere a Partidului, găsesc poarta descuiată, curentul tăiat și telefonul oprit. Încet, cu o minuțiozitate diabolică, descindem pas cu pas în casa lor, în viața lor privată și în final într-o societate terorizată de un monstru cu nenumărate capete și încă și mai multe urechi: poliția secretă.

În prima jumătate a filmului regizorul se joacă cu noi și pune cap la cap o mostră de noir cu nenumărate aluzii și piste false. Personajele lui orbecăie la lumina lumânărilor prin holurile casei, din ce în ce mai înfricoșate, din ce în ce mai paranoice. Ai senzația că sunt două stafii care-și bântuie domiciliul conjugal și că în spatele fiecărei uși îi pândește ceva. Karel Kachyna, operator înainte să treacă la regie, împreună cu Josef Illick speculează tot ce se poate din situația dată: sursele de lumină în cadru, fețe luminate din racursi. Scurte evadări din spațiul sufocant ne sunt permise doar atunci când Ludvik înțelege că se întâmplă ceva și încearcă să rememoreze (și să reinterpreteze) evenimentele de la petrecere.

Flashback-urile ar putea fi o gură de aer, doar că, din casa întunecată, Kachyna ne aruncă violent, fără tranziții, în decorul supraexpus al castelului Praga, locul unde goticul întâlnește stalinismul. Dar nici aici regizorul nu ne lasă să intrăm în atmosferă și folosește o filmare expresionistă, în care o mulțime de unghiuri subiective taie planurile largi. În scurtele momente în care vedem sala de bal, descoperim o petrecere cu momente de comic burlesc, în care invitații mimează și joacă înfiorător de gros comedia unui moment fericit în fața președintelui. Rememorarea și reinterpretarea scenelor de la Palat merg în paralel cu tensiunea dintre Anna și Ludvik și mica lor anchetă domestică asupra motivelor pentru care sunt lăsați în întuneric și casa le-a fost invadată.

„Când pot să vorbesc normal? Ai spus că bucătăria și baia sunt locuri sigure!” îi reproșează Anna soțului ei.  La jumătatea filmului, lumina se aprinde miraculos și  cei doi înțeleg că traiul în high-life-ul anilor ’50 este mai periculos decât puteau crede și că vilele cochete și cutiile de somon compensează prea puțin teroarea care-i înconjoară. Dimineața îi surprinde pe cei doi epuizați, aruncați într-o nouă stare socială.

Spuneam că „Urechea” poate fi citit ca un testament sofisticat, și asta pentru că, dacă Primăvara pragheză a marcat sfârșitul activării noului val al cinematografiei cehoslovace, „Urechea” a fost cântecul de lebădă al celor doi realizatori. Se crede că boala de care suferea, și care i-a adus moartea un an mai târziu, l-a făcut pe Jan Proházca indiferent la represaliile politice. Mare parte din ceea ce am văzut sunt experiențe personale, trăite de scenarist în perioada în care activa în partid și este de remarcat felul în care își transcrie memoriile, într-un scenariu teribil de lucid și coerent. Karel Kachyna a dat stilul filmului, și pentru că l-a scos dintr-o simplă dramă politică, a dat o plus-valoare rară pentru filmele vremii. Drumul lui în cinematografie a fost însă închis. Kachyna  fost lăsat să regizeze în continuare subiecte ușoare, povești de copilărie și nu a mai reușit nici după căderea comunismului să ajungă la nivelul filmului din 1970.

Sistemele politice au prostul obicei de a cădea, trăgând după ele laolaltă susținătorii și adversarii lor cei mai înfocați. Filmul politic are de obicei două vârste, una în care subiectul în sine provoacă reacții puternice, a doua în care partea politica își pierde fascinația și filmul rămâne în joc doar prin performanțele cinematografice. Aici multe producții pierd cursa pentru că au fost prea vehemente, pentru că nu au vrut decât să atace sau să laude un anumit regim. „Urechea” reușește să rămână un film bun și accesibil, chiar și pentru un spectator indiferent la contextul politic în care se petrece acțiunea. În cuvintele criticului Peter Hames : „Amestecul de certuri conjugale și comedie în stilistică de thriller îl face mai mult decât o critică a erorilor politice. Filmul devine o călătorie în atmosfera și în mintea unei epoci”.

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub: O Thiasos

February 14, 2013

Grecia 1975
regie, scenariu Theodoros Angelopoulos
imagine Giorgos Arvanitis
montaj Takis Davlopoulos, Giorgos Triandafyllou
cu Eva Kotamanidou, Aliki Georgouli

***

Filmul „O Thiasos” („Actorii ambulanţi”, 1975), realizat de Theodoros Angelopoulos, rulează sâmbătă 16 februarie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Extended, dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă şi de Liviu Crăciun. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***
de Raluca Durbacă

În capitolul dedicat cinemaului lui Theodoros Angelopoulos din volumul „Figures Traced in Light: On Cinematic Staging” (2005), criticul și istoricul de film David Bordwell scria: „(…) Întrebuințează fără rușine alegoria și iconografia ad litteram, dramatizând conflictul politic printr-un dans agitat al bannerelor, sau reprezentând sfârșitul unei mișcări politice printr-o barjă care plutește în derivă, înfășurată cu drapele. Nu se gândește de două ori înainte să utilizeze același actor în roluri diferite sau să sugereze că acțiunea se petrece în mintea unui personaj (a unui cineast, chiar) – de parcă nu ar fi auzit că aceste trucuri s-au demodat odată cu pantofii platformă și inelele care-și schimbă culoarea în funcție de starea de spirit a celor care le poartă. Lucrează la limita jenei. (…) Cu toate acestea, aș face bine să mărturisesc afecțiunea divizată pe care le-o port acestor opere întinse, mărețe, iritante.” (t.m.) Theo Angelopoulos este, așa cum afirmă și Bordwell în același volum, „ultimul apărător al cinemaului declarațiilor eroice”, și întreaga sa operă cinematografică reflectă întocmai privirea unui Prometeu care urlă, înlănțuit, de pe munte.

Cinemaul lui Angelopoulos este în mare parte politic. Angelopoulos a debutat în lungmetraj într-un climat politic opresiv. Din 1967 până în 1974, Grecia a fost condusă de o juntă militară de dreapta, instalată în urma unei lovituri de stat. La puțin timp după instaurarea acestui regim, au fost constituite tribunale militare ce judecau și condamnau cetățeni suspectați a fi comuniști. În aceste condiții, Angelopoulos, un marxist veritabil, a fost forțat să își caute metode stilistice și narative de a evita cenzura. „Astfel, am căutat un limbaj secret. O înțelegere tacită a istoriei. Timpii morți (temps morts) din plănuirea unei conspirații. Lucrurile nespuse. Discursul eliptic ca principiu estetic. Un film în care tot ceea ce este important se întâmplă în afara cadrului.”

Angelopoulos a perfecționat acest limbaj cinematografic secret în tetralogia sa despre istoria Greciei. „O Thiasos” („Actorii ambulanți”, 1975), face parte din această tetralogie, alături de „Meres tou ’36” (t.m. „Zilele lui ’36”, 1972), un film ce examinează regimul dictatorial de dreapta al generalului Metaxas (1937-1941); „Oi kynigoi” (t.m. „Vânătorii”, 1977), despre anii dintre războiul civil (1944 – 1949) și mijlocul anilor ’60, când un grup de vânători găsesc corpul unui partizan comunist omorât de curând, deși toți comuniștii fuseseră executați în 1949; și „O Megalexandros” (t.m. „Alexandru cel Mare”, 1980), ce prezintă povestea unui bandit care pune stăpânire pe un sat izolat, în jurul anilor ’30.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Linia Verde Anticenzura

October 4, 2012

0800-823.698

08008-CENZURA

Ofensiva Generozităţii lansează Linia Verde Anticenzură. Ai fost vreodată cenzurat? Cunoşti un caz recent de cenzură, sabotaj sau interdicție în cultură? Sună şi semnalează-l la numărul gratuit 0800-823.698 (08008-CENZURA) sau pe www.AntiCenzura.ro până pe 20 octombrie 2012.

În România, cenzura în artă nu e un delict condamnat prin lege, nici nu e considerată un lucru grav, este rareori semnalată public și niciodată taxată. Încălcarea libertăţii de exprimare nu e un lucru nou în spaţiul social și cultural românesc, înainte și după 1989. Oprimarea, sub orice formă, a libertății de expresie artistică duce la încetățenirea tabuurilor, la înregimentare ideologică și la crize grave de imaginație.

Atacul gusturilor încetăţenite a fost dintotdeauna motor al schimbării!

Artiştii trebuie să-şi continue ofensiva asupra noilor teritorii şi tabuuri!

Lasă-ne povestea ta la 0800-823.698 (08008-CENZURA). Va fi inclusă într-o instalaţie itinerantă pe care o vom expune în fața instituțiilor culturale dominante din România între octombrie și noiembrie 2012. Poţi trimiteţi imagini lămuritoare şi alte detalii la adresa linia@anticenzura.ro sau pe pagina

Semnalează, informează, combate!

 

Organizator: Ofensiva Generozităţii

Proiect finanţat de: Administraţia Fondului Cultural Naţional

Parteneri: Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică București (UNATC), Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Teatrul Dramatic ‘Fani Tardini’ Galați, Atelier 35

Artiști implicați: Ioana Păun, Alexandru Berceanu, Cristian Neagoe, Xandra Popescu, Larisa Crunțeanu, Sorina Vasilescu, Andrei Cozlac, Doru Moraru

Cu sprijinul: Coaliţiei Sectorului Cultural Independent, Active Watch, Cărtureşti, Street Delivery

Contact: Ioana Păun (coordonator proiect) – ioana.paun@anticenzura.ro / Cristian Neagoe (PR) – cristi.neagoe@anticenzura.ro

 

08008-CENZURA E UN NUMĂR DE TELEFON GRATUIT.

ANTICENZURA.ro E UN SITE CU MĂRTURIILE VOASTRE.

 

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in ARTA, INPROGRAM, UTILE | No Comments »

Lansarea FILM MENU #8

December 14, 2010

proiectie Citizen Kane
15 decembrie, ora 19:30 – ora 22:00, Cinema Union

Se lanseaza numarul al 8-lea al Film Menu, proiectand la Cineclub capodopera “Citizen Kane” (“Cetateanul Kane”, 1941) a lui Orson Welles (subtitluri in limba engleza).

Film Menu 8 contine un dosar intitulat “Supraevaluati?” La start, ne propuseseram sa chestionam in articole daca filmele anumitor cineasti aclamati sunt, intr-adevar, pe masura reputatiei lor. Pe parcurs, traiectoria articolelor noastre s-a schimb…at usor. Veti descoperi, citind revista, la ce facem referire aici.

Numarul contine si un interviu amplu (14 pagini) cu realizatorul roman Cristi Puiu, al carui film “Aurora” urmeaza sa fie lansat pe ecrane la inceputul anului 2011.

De asemenea, Andrei Gorzo continua seria articolelor dedicate teoriilor realismului, cu partea a treia din fragmentul intitulat “Jos realismul! Sus realismul!”

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »