Posts Tagged ‘ trimite chestii ’

Welcome to Allan Dalla/s World!

April 17, 2013

O lume vazuta prin caleidoscop
Roteste-l si se schimba tot

text si ilustratie de Allan Dalla
primite pe TRIMITE CHESTII

Puff Puff Pass. Odata aterizat in tara cu forma de peste, imi dau seama ca lucrurile in aceasta tara stau putin altfel fata de restul planetei, poate chiar de-a-ndoaselea. Odata constientizata viata de zi cu zi care trebuie suportata cu compromisuri, din motive mai mult sau mai putin politice, Michelangelo imi da o mana de ajutor.

 

Kitsch-Land. A doua zi ma trezesc brusc intr-o realitate cruda, unde binele si raul locuiesc in aceeasi camera, unde obiectele kitschioase zambesc tablourilor spirituale, unde oamenii arunca bani in fantana sa-si atraga norocul, unde obiceiurile proaste devin o obisnuinta, unde televizorul reprezinta singura referinta.

 

Graffiti pe paine. Imi iau micul dejun, acelasi graffiti pe paine, cu paine alba-neagra. Ca desert savurez marul lui Magritte folosindu-ma de teapa, mai nou insangerata, din centrul Bucurestiului.

 

Pawn of society. Inca ma mai intreb daca am un rost sau nu, de fiecare data cand imi privesc umbra, nu-mi dau seama daca exista sau nu, sau poate nu detin pamant pentru umbra mea. Un singur lucru e clar, suntem doar niste pioni cu drepturi furate.

 

Sfinx experience. Astazi am ajuns in Bucegi sa-mi adun creerii, unde Sfinxul arata din ce in ce mai rau. Probabil din cauza oamenilor care sunt din ce in ce mai morti spiritual.
Ca prin minune,’Cineva’ face ca pentru prima data in viata ‘Pietrei’, sa-i faca cunostinta cu vecinele: Babele.
Colegii mei si-au luat treaba in serios cautand vinovatul. Am fost impresionat si am facut o poza.
Da, eu sunt ‘politistul spiritual’ care a surprins momentul.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR, VIZUAL | No Comments »

Ai mei.

April 7, 2013

Text de Ileana Faur - primit pe TRIMITE CHESTII


ilustratie de Flaviu Moldovan – primita pe TRIMITE CHESTII

Bunicul meu are cea mai “intelectuala” semnatura. Cand eram mici, eu si fratii mei, inca pe vremea cand nu stiam a scrie, ii exersam semnatura pe toate bucatile de hartie pe care le gaseam in casa.

Nici el nici bunica mea nu stiu sa scrie. Si pentu ca avea un soi de oroare pentru acel ” X ” cu care se semnau taranii in actele oficiale si-a exersat semnatura toata viata. “Pius” daca stai sa o descifrezi. Toata scoala primara m-am intrebat ce inseamna, intr-un final, cand ni s-a dat voie sa luam din scoala dictionare si enciclopedii ca sa le studiem acasa, am petrecut o noapte intreaga cautand semnificatia cuvantului in dictionar, mi-am dat seama ca nu exista.

Bunica a facut patru ani de scoala (ca trenul, spune ea) in care a invatat sa numere pana la 50, mecanic.  Nu poate trece, logic, de aceasta cifra. Intr-o zi (intr-o Joi) a plecat cu un cocos sa il vanda la piata. L-a vandut pentru 2% din pretul cerut de ea, pentru ca nu intelegea numerele de pe hartia primita. Mama nu i-a mai dat voie sa mearga la piata.

Mama nu a fost de acord cu scolile mele de “Doamna” niciodata. Imi spunea mereu ca le fac degeaba, ca isi cheltuie banii cu mine si pentru o vreme am avut statut de curva in sat, numai din cauza ca invatam la oras si aveam un prieten care sfida orice regula nescrisa, tinandu-ma de mana in vazul lumii (gest care a indus pe toti in eroare un an si jumatate, crezand ca ne casatoream ba in primavara, ba in toamna). Mama mamei mele o certa mereu pentru atitudinea ei.

Ea cand a terminat cele zece clase generale (opt acum) i s-a propus sa mearga la liceul din oras pentru merite deosebite la invatatura. Bunica i-a cumparat pantofi, uniforma, geanta din piele de porc (cea mai rezistenta dintre toate) si geamantan  din lemn, ca si baietii care mergeau la armata. Cu doua saptamani inainte de a incepe scoala, bunicul i-a tras o mama de bataie si i-a spus ca nu are nevoie de curve de oras pe langa casa.

Nu stiu sigur de ce mama a adoptat mai tarziu aceasi atitudine fata de mine, pentru ca inca imi aduc aminte prima bataie cu biciul pentru prima nota proasta.

Cred ca noi copii am semanat mai mult cu tatal nostru. Era mai aventuros cand era tanar. A fost singurul din familia noastra care si-a petrecut vacantele de vara, cand era mic, la mare (are astm si aerul marii ii face bine).


ilustratie de Ana Campeanu – primita pe TRIMITE CHESTII

Ne povestea, cand eram mici, ca era sa fie furat de o familie de nemti (l-au placut enorm), ca l-au dus pana la granita dar s-au speriat si l-au adus inapoi in tabara.

Cand a fost mai mare a plecat la cel mai bun liceu din zona (singurul colegiu national) dar fiind un elev mediocru nu si-a luat examenele si a fost exmatriculat. S-a hotarat sa mearga la o scoala de meserii, mult inferioara, si sa se mute in cel mai mare oras din regiune. Bunicii au actionat rapid si i-au facut cadou un vitel directorului care i-a schimbat notele si l-a reprimit in liceu. Insa hotararea lui a fost definitiva. De nenumarate ori ne-a spus ca acum ar fi putut fi profesor.

Mi se pare ca semanam atat de mult. Am fost intotdeauna un student mediocru si numai intuitia m-a ajutat sa termin scoala generala cu medii mari. Prima pe clasa si printre primii din zona la olimpiade. Cand am ajuns la liceu intuitia mea nu m-a mai ajutat. In majoritatea liceelor din Romania iti tocesti intuitia, poate si imaginatia. Atunci cand analiza unui text este mai mult din tine si nu din ce ti-a dictat profesorul in clasa, lucrurile merg inspre tragic.

Suntem trei frati in familia Faur. Timp de opt ani, cat a durat scoala generala, fratii mei (Maria si Vasile, care sunt gemeni) au stat in aceeasi banca. Randul doi, a doua banca de la geam. Sora mea cu probleme serioase de a trece clasa, iar fratele meu mereu printre primii.

O tin minte pe Maria plangand in fiecare seara cand Vasile intarzia sa ajunga acasa de la joaca.  Nu stia sa-si faca temele si plangea ca el nu mai venea, ingrozita fiind de ideea ca ar fi putut ajunge a doua zi la scoala fara temele facute.  El trebuia sa-si faca tema cum stia mai bine si cand termina trebuia sa ii faca si ei tema, pentru nivelul ei de intelegere astfel incat profesorii sa nu isi dea seama ca au copiat unul de la altul.

Momentan fratele meu lucreaza intr-un supermarchet ca si casier desi a terminat o facultate si lucrarea lui de diploma a primit nota maxima cu felicitari.

Sora mea este asistenta intr-un spital de psihiatrie, respectata pentru bunatatea cu care isi trateaza pacientii. Desi si-a luat examenul pentru post cu nota maxima, a trebuit sa plateasca 700 de euro ca sa fie acceptata de directorul spitalului, care a trecut-o pe lista de rezultate ca fiind absenta.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

De mic voiam sa devin ploaie

March 28, 2013

de Ana Bortis
ilustratie Ana Kun

primite pe TRIMITE CHESTII


“De mic voiam sa devin ploaie” – sau parca asa cumva zicea un prieten vechi.

Tot timpul mi-a placut sa asociez oamenii cu ploile.
Sunt oameni ca ploile calde de vara. Care vin si trec si-ti lasa o senzatie placuta. Care iti improspateaza viata, cumva. Zambesti cand iti amintesti de ei. Doar ca trec repede.

Sunt oameni pe care ii ai toata viata langa tine, dar niciodata nu ajungi sa ii cunosti foarte bine. Parca ploua, parca nu, niciodata nu stii cu ei. Picura doar. Cate putin, dar pentru mult timp. Si niciodata nu iese soarele arzator, si niciodata nu porneste furtuna strasnica. Doar picura. Putin cate putin. Calm si cumpatat. Toti avem astfel de oameni in viata noastra.

Si bineinteles furtunile! Da, furtunile! Cata pasiune, cata nebunie! Sunt oameni care tuna si fulgera (si brusc vad altfel expresia asta : ) dar atat! Ca furtunile care isi anunta vertiginos venirea si bubuie si lumineaza si te sperie.. si apoi.. nimic! Nici un strop de apa.

Si, clar, sunt oamenii care tuna, fulgera, si ploua tare tare.

Ah, si sunt furtunile alea care vin de nicairea.. fara tunete, fara fulgere, fara nici un avertisment.. Te plimbi pe strada.. soare.. cald.. si nu, nu simti picuri pe nas sau pe ochi.. Ci te simti inundat! Incepe brusc si puternic. In doua minute esti ud pana la piele.. pana in cele mai ascunse unghere ale mintii. Asta e furtuna careia ii intuiesti mirosul, ii simti racoarea in fiecare por si care uneori te trezeste noaptea din somn cu zambetul pe buze.. Asta e furtuna care vrei sa se repete, furtuna care cand apare te face sa iti pui in picioare cei mai frumosi pantofi si sa zburzi liber in ploaie.

Si, nu-i asa, fiecare avem parte din cand in cand de astfel de furtuni.. Sunt acolo, in piele si in minte. Aproape ca le simtiti mirosul, sunt sigura.

E furtuna in Parang. E furtuna si in noi.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR | No Comments »

Poezie depasita din vremuri recente

March 26, 2013

sau Despre cum a inceput transformarea
de Maria Magdalena Movila

(text si ilustratie primite pe TRIMITE CHESTII)


Alina Bradu, Catrina

Sa tac. Cat as putea?! Nu-i usor. Ce-o fi in capul meu..?! Ce s-o fi schimbat in mine..?!
Eroare in sistem. Unde e rotitza care nu mai merge?! S-o inlocuiesc.
Sunt atat de tare, incat nici nu-mi vine sa cred. Am cancer. Cancerul e tare.
Din nas imi curge sange. Invizibil. Nu se opreste. Am sange uscat sub unghii. Nu se mai duce..
Sunt victima. As fi vrut sa fiu complice. Sunt tare. Am cancer.
Am inventat totul ca sa pot fi cenusareasa iar, si iar, si iar..
Si totusi esti crud, ce-ar fi sa te punem pe gratar..
Tac. Invat. Ma supun. Accept. Inghit propriul cancer. Pentru ca am incredere in digestia mea.
As fi preferat sa fiu vinovata.
Am scuze pentru toti vinovatii. Pentru ca victima e jalnica. Ea stie. Vorba o umileste. Trebuie sa taca. Taci, taci, taci! Nu ma stropi cu mizeria ta!
Da-mi voie sa fiu vinovata. Invata-ma sa tai. De unde incep?
Nu vezi ca sunt doar niste matze?! livide?!  “Servesti matze roz? “ “Da, mersi, o portie please.” “Dar sunt scumpe!” “Aaa.. bine, atunci doar le adulmec”
Nu-ti gasesc scuza potrivita. Imi aluneca printre degete. Scuza ta e un peste. Peste, pestisor de aur salveaza-ma de cancer.
Taci! Si nu ma intreba de ce tac! N-o sa mai pot niciodata tacea in liniste. Tac tare.
Tare e..
Am ..

Trebuie sa comentez putin. In primul rand nu am cancer, cel putin nu unul diagnosticat de doctori. Iar daca am avut, sunt sigura ca l-am si vindecat scriind acest text. Recitindu-l acum, mi-am dat seama cat de important a fost sa-l scriu cand l-am scris. De aceea, denumirea de “poezie depasita din vremuri recente” pe care i-am dat-o azi. Desi era un text adresat unei persoane si chiar mai multor persoane din jurul meu, acum vad ca de fapt era o conversatie intima si adanca cu mine. Care m-a pus fata in fata cu mine, sau cu mai multe parti din mine, m-a bagat intr-un fel de transa, iar acolo a inceput un fel de rearanjare, reorganizare de paternuri mentale si comportamentale. Pentru mine a mers, asa ca cine vrea, sa incerce pentru el. In loc de discutii interminabile cu cei din jur cu intentia de a clarifica chestii dar de fapt incurcand cuvinte, sa se apuce de scris. Orice. Indiferent daca TATAIA va primeste textul sau nu :D Pentru voi. In the end, este cel putin fun daca nu chiar util. Multumesc :)

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Diapazonul la maxim

March 22, 2013

de Valentin Vizuroiu


Alina Andrei (primita pe TRIMITE CHESTII)

Sunt un meloman incurabil din vestul sălbatic. Vest ce mi-am dorit tot timpul să rămână aşa sălbatic. Mă bucur nespus că muzica încă prinde glas în Timişoara. Sunt gloate de copii ce cumpără zilnic chitări şi tamburine, iar acest lucru începe să se vadă. Au apărut trupe noi, trupe cu frustrări de urlat şi emoţii de transmis stângaci. Tineri sau mai puţin tineri, semenii au pus struna la treabă acoperind variate genuri muzicale.

Un prieten din Cluj îmi spunea că este ceva în apă la Timişoara şi tind să cred că, probabil din aceeaşi apă s-au adăpat mai mulţi. De aceea în 2012 trupe locale au scos albume unul şi unul. Cel mai bun exemplu fiind Dor de Duh, trupă ce a amestecat cu iscusinţă folclor românesc cu black metal, iar rezultatul este unul sublim.

Într-un alt cotlon al oraşului băieţii de la Methadone Skies au scos un album psihedelic rock după mai multe luni de stat în bârlog, ce a făcut valuri din Ucraina până la Berlin.

Exemplele sunt variate şi destul de diverse, dar apa e aceeaşi în fiecare frunză la şes, acest lucru fiind subliniat prin note atente şi frumos cizelate pentru un release de jazz tonic şi modern semnat de către Sebastian Spanache Trio.

În alte neguri ale sălilor de repetiţii s-au pus bazele unor turnee la nivel mondial, Negură Bunget fiind mult mai cunoscuţi oriunde în lume decât acasă.

Dintr-o ciorbă mai omogenă, cu influenţe vaste şi aparent mistice, au răsărit şi The:Egocentrics, band ce continuă să surpindă prin metamorfozarea continuă.

Niciodată nu mi-au plăcut etichetele de dragul delimitării artisitice sau de orice fel; de aceea tot timpul am apreciat trupele care lasă muzica să vorbească de la sine. Un exemplu fiind Mike Altrin, un artist ce amestecă în albumul său un adevărat caleidoscop muzical.

Partea experimentală şi atmosferică a apelor este explorată sinestezic de către Thy Veils

Toate aceste trupe au în comun un oraş, probabil o stare de spirit, multă răbdare şi tutun. Tocmai de aceea se pricep aşa bine să coloreze timpane noi şi dornice de voci proaspete. Toate aceste banduri stau „unite sub tricolor” cântand şi încântând melomani, ca şi mine, din întreaga lume. Acesta este motivul pentru care am dorit să pun, literalmente „în revistă” rodul muncii lor.

Adio, deci pe curând!

Alte articole de acelasi autor:

Alegorie crudă în 3 timpi (ilustrație Raluca Ciubotaru)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR, MUZICA | No Comments »

Momente dilatate: Despre liniste

March 20, 2013

de Alina Cretu
(text primit pe TRIMITE CHESTII)


Madalin Padure (primita pe TRIMITE CHESTII)

In secolul in care oamenii au uitat sa (mai) comunice autentic, in care aproape orice fel de comunicare este e-mediata (telefon mobil, e-mail, alte mijloace tehnologice), si nu imediata (aici in sensul de nemijlocita) cum mai stam cand vine vorba de comunicare cu sinele? Pentru cei care si-au constientizat dimensiunea asta, desigur…

Un context: Cand esti in casa, aproape ca iti intra dinspre balcon, fie el si inchis, inspre camera traficul de pe sosea si alte miscari; si daca totusi nu il auzi, produce zgomot si simpla prezenta a cuiva, a vreunei fiinte de orice fel in preajma. Dincolo de cuvinte, vietuiesc in sunete miscari, respiratii, cascaturi, stranuturi, asezari si ridicari pe si de pe scaune, canapele… Aproape ca poti spune ca pana si obiectele din jur (te) polueaza fonic.

Cum e cand e liniste? Esti tentat sa raspunzi la primul impuls, dar mai asteapta, sa ti se aseze in minte un gand sau doua, trei. De fapt, nu e niciodata liniste. Liniste e cand nu reactionezi sub impulsuri de moment, cand nu te simti obligat sa raspunzi vreunor intrebari, liniste e cand esti liber… Si cand te simti liber, atunci esti tu insuti.

Liniste: Liniste e cand te trezesti dimineata tarziu (ceea ce unii numesc trezit dupa-amiaza), liniste e cand nu ai de predat un proiect la un termen limita sau cand tu iti alegi termenele limite (ceea ce in limbaj comun s-ar putea numi management deficitar al timpului) si plapuma sub care ai vietuit in vis o noapte-ntreaga tace. Tace si te lasa sa gusti fructul diminetii: desfatare individuala sau mai degraba, individualista. Da.

Alt context: Ca sa poti comunica cu tine, nu trebuie sa golesti de oameni un spatiu fizic ci sa te golesti pe tine de oameni. Chiar daca ii lasi sa leviteze in preajma ta, e important sa nu-i mai aduci inauntru. Invata sa tii usa inchisa. Ei zic asa: ca sa nu te simti singur, trebuie sa te populezi la interior cu fiinte. Dar cautand linistea, trebuie sa fii capabil de contrariu. Esti capabil sa te contrazici sau numai sa-i contrazici pe ceilalti?

Liniste e cand nu esti tentat sa acuzi si cand nu simti nevoia sa ataci. Liniste e in tine cand gandesti inainte sa spui ce gandesti, cand stii sa cercetezi cu bagare de seama subsolurile gandirii tale si sa scoti la iveala de acolo ce-i mai bun in tine, dar intr-o maniera onesta!

Un alt context: Liniste e cand pisica pleaca, cu pasi silentiosi si moi – o simti cum se indeparteaza si nu simi nevoia sa faci nimic sa o aduci inapoi.
Liniste inseamna sa te ai tu pe tine in mainile tale, nu sa te aiba ceilalti sau emotiile de moment. Ele trec, tu ramai; daca te ai tu pe tine, ele trec, tu iti ramai sieti.

Sa cauti fara sa ai certitudini incrancenate care sa-ti produca incordare. Sa cauti in stare de disponibilitate, fara pre-judecati. Sa primesti ce ti se ofera, fara sa iti doresti ceva anume. Sa eviti sa traiesti si tu frustrarile strainului de langa tine, din autobuz.

Sa stai ore in sir in liniste, reusind sa alungi nevoia sa vorbesti. Asculta mai intai tu cuvintele pe care nu le scoti in exterior.
Sa contemplezi si sa intelegi ca a simti e mai presus de a spune. Sa inviti la contemplare mai degraba decat la conversatie.

Liniste.

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

(Nu) Avem Timp

March 15, 2013

Text și ilustrație de Ada Muntean
(primite pe TRIMITE CHESTII)


Eu sunt de acolo de unde tu nici nu gândești de unde soarele răsare doar dacă-l plătești

“Nu am găsit timp în timpii mei, în confluență cu ai tăi”. Așa suna scuza unui om drag mie, când mi-a transmis telefonic că nu are timp pentru mine.

Suna foarte bine, ce-i drept, chiar poetic. Dar tot mă durea. Cum adică să nu aibă timp pentru mine? Cum e posibil să nu îți găsești timp pentru cineva atunci când îți e dorită prezența atât de mult? Întorceam pe toate fețele exprimarea, încercam să găsesc motivația chiar în răspuns, poate desprindeam un fir care să mă ducă către un alt înțeles, sau poate să-l facă pe acesta mai ușor de acceptat. “În timpii mei..”Există un timp al persoanei, al unei indivitualități? Care să nu se sincronizeze cu timpii altei individualități? Pe atunci mi-era foarte greu să înțeleg asta sau chiar să încerc să deduc mai departe consecințele acestei stări de fapt. A rămas ca un aforism în memoria mea, care reapărea din când în când și ce treptat a început să capete o altă semnificație. Dar tot mă deranja. Îmi spuneam: “Vreau să-mi găsesc timp pentru fiecare persoană care mi-a afectat existența într-un mod sau altul, vreau să-i păstrez un loc în memoria mea, să mă gândesc la ea în anumite momente, să o surprind în diferite ipostaze-chiar dacă vor fi desene, fotografii sau vor rămâne doar cadre mentale.” Nu vreau ca timpul să devină o piedică. Dacă nu mai pot să interacționez pe viu cu o persoană anume, vreau să-mi resuscitez de câte ori vreau amintirile cu ea.

“În noapte undeva mai e/ Tot ce-a fost și nu mai e/ Ce s-a mutat, ce s-a pierdut,/ Din timpul viu în timpul mut.” (Lucian Blaga) Prezențele oamenilor din viața mea mă locuiesc. Conștient sau inconștient, sunt unii oameni care lasă urme în mine pe parcursul timpului și care ajung să mă schimbe. Și chiar dacă timpul din timpii mei nu s-a potrivit cu al lor într-un anumit moment, vreau să cred că timpul nu a fost o barieră în a-i cunoaște cu adevărat.

Când am citit poezia “Avem timp” de Octavian Paler, mi-a dat speranță, dar nu mi-a schimbat convingerea că timpul este insuficient câteodată. Senzația aceea care mă consumă (și ne consumă pe toți) se estompează când citesc aceste versuri:
“Avem timp pentru toate./ Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,/ să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,/ să-i judecam pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,/ avem timp să citim și să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,/ avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tarziu./ Avem timp pentru ambiții și boli,/ să învinovățim destinul și amănuntele,/ avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,/ avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,/ avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,/ avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,/ avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem./ Avem timp pentru toate [..] “


În noapte undeva mai e Tot ce-a fost și nu mai e ce s-a mutat ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut

“Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi”. Mi-a rămas foarte adânc întipărită în memorie o afirmație a unui coleg de facultate, de la Pictură: “Știi, Ada, eu mă trezesc în fiecare dimineață cu frica de a nu muri înainte de a materializa ce am în cap. Am lăsat în urma mea tot ceea ce-mi doream să fac? Nu vreau să mor înainte de a termina lucrările pe care le am de făcut.” Trecerea noastră pe Pământ, trecerea aceasta a timpului poate fi o cursă contra cronometru a atingerii unor scopuri, dar în același timp o perioadă a devenirii, a descoperirii de sine, a dăruirii personale într-un interval de timp. Timpul e foarte relativ. Timpul trebuie să fie de partea ta. Și chiar dacă nu e de partea ta, nu trebuie să devină o piedică în a trăi ce e de trăit. Eu am convingerea că noi trăim perpetuu, dacă ar exista mașina timpului și am folosi-o, ne-am putea întoarce în trecut sau călători în viitor și ne-am găsi pe noi și pe alții trăind niște momente într-un atemporal continuu. Pentru că momentele acelea chiar dacă au trecut sau vor trece- există și se desfășoară într-o realitate posibilă: trecută, prezentă sau viitoare.

Timpul e o iluzie de multe ori. Fiecare amintire retrăită, o încarci cu energia prezentului, ce e întotdeauna diferită. Nu e o rememorare anostă a unui fapt împlinit și trecut. Mi-am retrăit viața de mai multe ori în fața șevaletului, reluând niște amintiri și retrăindu-le la nivel mental, și de fiecare dată am descoperit și înțeles altceva. Sunt unele momente când lucrez și sunt pe pilot automat, iar atunci mă detașez parțial și îmi vin flashback-uri în minte din trecut. De fiecare dată sunt diferite. Mă gândesc că poate aș fi acționat altfel dacă aș fi trăit momentul acela acum. Timpul m-a schimbat pentru că văd lucrurile în prezent cu alți ochi. Nu e o dezgropare frustrată a trecutului, ci doar o încercare de înțelegere mai completă a rezultatului pe care îl generează prezentul.

Cred, de asemenea, că pentru timp trebuie să și lupți. Nu îl lași doar să treacă. La fel cum lupți pentru pâinea de mâine (câștigarea existenței), pentru „te iubesc”-ul de mâine (găsirea iubirii și păstrarea unei relații armonioase), așa lupți și pentru timp. Pentru timpul tău și al altora. Pentru timpul viu.

 

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

Trăiește clipa. Nu e momentul. (text Diana Petruț, fotografie Alia Livia Lazăr)

Timpul (text Amelian Rupa, vizual Alina Andrei)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIZUAL | No Comments »

Trăiește clipa. Nu e momentul.

February 27, 2013

de Diana Petruț


Alia Livia Lazăr (fotografie primită pe trimitechestii)

Într-o intersecţie a timpului, dintr-o parte, fremătînd de nerăbdare, vine „Trăieşte clipa”, iar din alta, cu un calm desprins din lumea de dincolo „Nu e momentul”.

„Trăieşte clipa” e fudulă, plină de sine, voluptoasă, sfidează toate stările de bun simţ, este posedată de priorităţi şi isterică la orice gest care ar putea să însemne amînare. Întreţine relaţii mai mult decît cordiale cu „Timpul trece”. Cînd se întîlnesc împreună la un pahar de ceva, fac ce vor din noi. Devenim nişte disperaţi ai momentului, fără măsură, un soi de consumatori excesivi  de „nimic prea mult”. Avem senzaţia că dacă nu acţionăm, reacţionăm la momentul X, pierdem introducerea, ajungem să ratăm punctul culminant, suntem exilaţi în ţinutul neîntîmplatului şi populăm casa regretului.  Fugăriţi de clişeul că timpul trece, ajungem să trecem peste multe lucruri. Să uităm ce e cu adevărat important, doar pentru că el, timpul, nu aşteaptă. „Trăieşte clipa” adoră să spună că nu are timp, nu se gîndeşte niciodată că timpul şi-l poate face, că noi suntem cei care îl croim şi care avem puterea de a-l împărţi şi a-l dărui. Ea nu ratează nicio ocazie pentru a-şi lărgi cercurile adepţilor, specialitatea ei este graba şi savurează intens comportamentul impulsiv. Nu se simte niciodată vinovată. Şi dacă i se dovedeşte că a pus stăpînire pe un om care nu are tăria de a fi cum îşi doreşte ea, aceasta nu renunţă. Se încăpăţînează să facă din el o marionetă a rătăcirilor şi a neîncrederii. „Trăieşte clipa” nu are viitor, prin urmare nu cunoaşte speranţa, nu a întîlnit răbdarea. Cît despre aşteptare, nici nu mai vorbim. Habar nu are cum să o gestioneze.

De aici şi invidia pe „Nu e momentul”. Un individ aparent tăios, deloc cuprins de îngrijorare de fiecare dată cînd se pronunţă. Nu simte remuşcarea lui cum ar fi dacă ar fi. Se întreabă des de ce se grăbesc oamenii, e o dilemă pe care încă nu a reuşit să o rezolve, poate asta e ceea ce îl păstrează în continuare rezervat. De nenumărate ori  s-a trezit faţă în faţă cu „Trăieşte clipa” şi de fiecare dată o lua la fugă şi o lăsa pe ea să cîştige. Prezenta un soi de slăbiciune în faţa acesteia, pesemne că se lăsa intimidat de frumuseţea ei. Să nu credeţi că e un laş. Tocmai, îţi trebuie curaj şi multă înţelepciune să stai să cîntăreşti lucrurile. Da, trebuie curaj să vrei să aştepţi, să nu te încîlceşti în iţele deznădejdii. Cel mai greu e să simţi cînd rişti să devii prizonierul  iluziei. Aici „Nu e momentul” poate deveni toxic. Te poate ţine într-o beţie a simţurilor, într-un joc al imaginaţiei, într-o dependenţă de un anumit context şi dorinţă, de ţi-e teamă să mai ieşi. „Nu e momentul” face tot ce poate să te recupereze şi apelează la amica lui din copilărie, „Împăcarea”.

E rîndul ei să stea de vorbă cu sufletul celor furioşi, să-i facă să se simtă împăcaţi cu deciziile pe care le-au luat şi să-l lase pe „Nu e momentul” să-şi facă treaba pînă la capăt. Poate cîndva, capătul e acolo unde „Nu e momentul” se contopeşte cu „Trăieşte clipa”.

 

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

(Nu) Avem Timp (text și ilustrație Ada Muntean)

Timpul (text Amelian Rupa, vizual Alina Andrei)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Ma-nconjor cu mine

December 10, 2012

de Mihaela Voda


Dan Cretu – Ardei (lucrare primita pe trimite chestii/ trimitechestii@tataia.net)

Preajma mea sunt busuiocul intr-un ulcior pictat de mine, sevaletul pe care sta pictura cu narcise facuta la cursul de pictura, 3 cutii verzi din nuiele, o cutie de pantofi pe care am imbracat-o in hartie portocalie si in care imi tin pixurile, cartile mele, “cosuletul de zi” unde-mi pun in ordine hartiile pe care-mi scriu idei, hartiile pe care imi scriu titluri de filme, ambalaje de ciocolata si ness de la promotii, carnetelul cu elastic pe care mi l-au adus din Praga doi oameni cu care nu mai pastrez legatura, cerceii rotunzi din Vama, brosa cu broasca testoasa de la sora-mea, un lipici, un metru de croitorie si alte obiecte pasagere. Preajma mea are si o bicla cu pedale rosii, o chitara, o craciunita care nu cred ca mai prinde Craciunul si un album negru cu poze, bilete si franturi de poezii. Chitara nu-i a mea, e a omului pe care il am in preajma.

Mai am o preajma acasa, la mama, unde sunt mama, Albus, parul, mirosul de struguri toamna, rulota rosie, jurnalul din adolescenta din care n-au mai ramas decat cateva pagini, restul le-am rupt si le-am aruncat pentru ca mi s-au parut prea proaste scrierile de acolo, magazia in care m-am vopsit cu vara-miu ca indienii. Mai sunt si vecinele care imi dadeau visine si ma lasau sa ma dau in leaganele din curtile lor si ma trimiteau sa le cumpar paine.

Pe oriunde ma mut, preajma mea ramane cam aceeasi. Decorurile se schimba, dar le caut pe acelea care sunt pentru mine. Contextele se schimba, dar mi le construiesc asa cum vreau, cu prietenii mei si cu tot ce-mi place sa fac, sa fiu. Cu muntii pe care ma catar, iesirile cu bicicleta, filmele cu vin si brie, pozele pe care le fac si le voi face, tarile in care n-am ajuns, labradorul pe care vreau sa-l am cand voi avea si casa pe care vreau s-o am, cladirile la care ma zgaiesc, luminile, ploile si placintele cu mere. Ma-nconjor cu lucruri ale mele, care ma compun si in care ma rasfrang. Si ce am si ce nu am si ce vreau sa am, sunt eu.

Am o prietena care oriunde se muta isi umple camera cu poze, mesaje de tot soiul, dezordine, rochii si cercei. O alta isi poarta dupa ea ursuletii bruno si alte lucruri asemanatoare. O alta alege mereu apartamente mari, cu camere mari in care pune obiecte mici si presuri si isi incropeste un loc intim si cald de stat la povesti si cafea. Poate ca ne construim de fiecare data imprejurimile la fel de teama sa nu ne pierdem. Putem fi in atatea feluri incat ne-o prinde bine sa avem lucruri care sa ne tina aproape de sinea noastra.

P.S. Mi-am lipit pe tavanul capului o vorba: “Make your surroundings a metaphor for who you are.” (George Lois)

 

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, TEXT | 1 Comment »

TRIMITE CHESTII pentru TATAIA #5

June 22, 2012

 

#5 se pregateste de cuptor. Avem nevoie de ingredientele voastre speciale sa se-nchege aluatul si TATAIA sa creasca aromata si satioasa.

Primim ganduri, vise sau visuri, povesti de tot felul, desene de mana sau picior, ilustratii, benzi desenate, fotografii, articole, eseuri, poezii, scenarii, cantece, picturi, idei, jocuri sau orice altceva ati vrea sa ne impartasiti.

Pana pe 3 iunie.

TRIMITE CHESTII pentru TATAIA #5 from TATAIA on Vimeo.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR, INPROGRAM, REVISTA, VIDEO | 1 Comment »