Ai mei.

April 7, 2013

Text de Ileana Faur - primit pe TRIMITE CHESTII


ilustratie de Flaviu Moldovan – primita pe TRIMITE CHESTII

Bunicul meu are cea mai “intelectuala” semnatura. Cand eram mici, eu si fratii mei, inca pe vremea cand nu stiam a scrie, ii exersam semnatura pe toate bucatile de hartie pe care le gaseam in casa.

Nici el nici bunica mea nu stiu sa scrie. Si pentu ca avea un soi de oroare pentru acel ” X ” cu care se semnau taranii in actele oficiale si-a exersat semnatura toata viata. “Pius” daca stai sa o descifrezi. Toata scoala primara m-am intrebat ce inseamna, intr-un final, cand ni s-a dat voie sa luam din scoala dictionare si enciclopedii ca sa le studiem acasa, am petrecut o noapte intreaga cautand semnificatia cuvantului in dictionar, mi-am dat seama ca nu exista.

Bunica a facut patru ani de scoala (ca trenul, spune ea) in care a invatat sa numere pana la 50, mecanic.  Nu poate trece, logic, de aceasta cifra. Intr-o zi (intr-o Joi) a plecat cu un cocos sa il vanda la piata. L-a vandut pentru 2% din pretul cerut de ea, pentru ca nu intelegea numerele de pe hartia primita. Mama nu i-a mai dat voie sa mearga la piata.

Mama nu a fost de acord cu scolile mele de “Doamna” niciodata. Imi spunea mereu ca le fac degeaba, ca isi cheltuie banii cu mine si pentru o vreme am avut statut de curva in sat, numai din cauza ca invatam la oras si aveam un prieten care sfida orice regula nescrisa, tinandu-ma de mana in vazul lumii (gest care a indus pe toti in eroare un an si jumatate, crezand ca ne casatoream ba in primavara, ba in toamna). Mama mamei mele o certa mereu pentru atitudinea ei.

Ea cand a terminat cele zece clase generale (opt acum) i s-a propus sa mearga la liceul din oras pentru merite deosebite la invatatura. Bunica i-a cumparat pantofi, uniforma, geanta din piele de porc (cea mai rezistenta dintre toate) si geamantan  din lemn, ca si baietii care mergeau la armata. Cu doua saptamani inainte de a incepe scoala, bunicul i-a tras o mama de bataie si i-a spus ca nu are nevoie de curve de oras pe langa casa.

Nu stiu sigur de ce mama a adoptat mai tarziu aceasi atitudine fata de mine, pentru ca inca imi aduc aminte prima bataie cu biciul pentru prima nota proasta.

Cred ca noi copii am semanat mai mult cu tatal nostru. Era mai aventuros cand era tanar. A fost singurul din familia noastra care si-a petrecut vacantele de vara, cand era mic, la mare (are astm si aerul marii ii face bine).


ilustratie de Ana Campeanu – primita pe TRIMITE CHESTII

Ne povestea, cand eram mici, ca era sa fie furat de o familie de nemti (l-au placut enorm), ca l-au dus pana la granita dar s-au speriat si l-au adus inapoi in tabara.

Cand a fost mai mare a plecat la cel mai bun liceu din zona (singurul colegiu national) dar fiind un elev mediocru nu si-a luat examenele si a fost exmatriculat. S-a hotarat sa mearga la o scoala de meserii, mult inferioara, si sa se mute in cel mai mare oras din regiune. Bunicii au actionat rapid si i-au facut cadou un vitel directorului care i-a schimbat notele si l-a reprimit in liceu. Insa hotararea lui a fost definitiva. De nenumarate ori ne-a spus ca acum ar fi putut fi profesor.

Mi se pare ca semanam atat de mult. Am fost intotdeauna un student mediocru si numai intuitia m-a ajutat sa termin scoala generala cu medii mari. Prima pe clasa si printre primii din zona la olimpiade. Cand am ajuns la liceu intuitia mea nu m-a mai ajutat. In majoritatea liceelor din Romania iti tocesti intuitia, poate si imaginatia. Atunci cand analiza unui text este mai mult din tine si nu din ce ti-a dictat profesorul in clasa, lucrurile merg inspre tragic.

Suntem trei frati in familia Faur. Timp de opt ani, cat a durat scoala generala, fratii mei (Maria si Vasile, care sunt gemeni) au stat in aceeasi banca. Randul doi, a doua banca de la geam. Sora mea cu probleme serioase de a trece clasa, iar fratele meu mereu printre primii.

O tin minte pe Maria plangand in fiecare seara cand Vasile intarzia sa ajunga acasa de la joaca.  Nu stia sa-si faca temele si plangea ca el nu mai venea, ingrozita fiind de ideea ca ar fi putut ajunge a doua zi la scoala fara temele facute.  El trebuia sa-si faca tema cum stia mai bine si cand termina trebuia sa ii faca si ei tema, pentru nivelul ei de intelegere astfel incat profesorii sa nu isi dea seama ca au copiat unul de la altul.

Momentan fratele meu lucreaza intr-un supermarchet ca si casier desi a terminat o facultate si lucrarea lui de diploma a primit nota maxima cu felicitari.

Sora mea este asistenta intr-un spital de psihiatrie, respectata pentru bunatatea cu care isi trateaza pacientii. Desi si-a luat examenul pentru post cu nota maxima, a trebuit sa plateasca 700 de euro ca sa fie acceptata de directorul spitalului, care a trecut-o pe lista de rezultate ca fiind absenta.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Mișcarea de revoluție

April 2, 2013

sau căutarea fericirii de la capătul lumii

de Manu Băbescu

În ultimii trei ani mi se pare că viața s-a rotit în jurul turului de lume pe care l-am executat acum ceva vreme. Ceva vreme?! Altă viață! Câteodată am senzația organică a certitudinii că sunt încarnarea unui spirit care la un moment dat se hrănea cu acest gen de explorare individuală numit călătorie inițiatică. Uau! Sună așa de eliadianico-keruachian. Exact cum îmi doream: să retrăiesc la nivel chimic senzația inițierii vagabondale.

Dar pentru că nu cunosc echilibrul, am dus trăirea la extrem. Și mai ales pentru că îmi place să povestesc și altora ce se întâmplă cu viața mea (prea mi se părea excepțional ce se petrecea, câteodată fără ca eu sa ridic un deget leneș), nu am lăsat zilele să treacă fără o decantare post-experiențială. Analizam, studiam, gândeam fiecare moleculă de timp care se lăfăia peste zone bănuite, care ar fi putut la fel de bine să rămână produsul unei campanii publicitare. Dar ele există! Toate aceste locuri, toți acești oameni există. Și nici măcar nu e așa o mare schemă să te flenduri de pe un continent pe altul. Nu mai este. Era la un moment dat, și atunci călătoria în jurul lumii avea un altfel de parfum. Era epoca explorărilor hipioate, al exaltărilor psihotrope, al nonconsumerismului natural. Unii dintre noi, puțin în urmă cu acele vremuri, au ținut mult să refacă trasee, să trăiască senzații, să scape de acasă. Pentru o vreme, măcar.

Noah, ca să trec la subiect, așa a apărut cartea mea pe care nu am avut altă inspirație să o intitulez, decât ironic, așa că a ieșit: ” În căutarea fericirii – jurnal de călătorie în jurul lumii”. Cum zicea un clujean, “am cel puțin trei cărți în bibliotecă cu titlul ăsta”. Și atunci de ce? Pentru că eu pe bune eram în căutarea fericirii pe oriunde mă flenduram. Pentru o lungă perioadă de timp am crezut sincer că acesta este scopul omului în viața. Câteodată mă apucă nostalgia acelei inocențe, deși nu pot să declar că marea realizare a turului a fost maturizarea. Poate și de aceea am simțit că am nevoie de o materializare a efemerului. Adică să public o carte. Cum întreba o pseudo-cunoștință, “de ce a trebuit să publici? Nu puteai să scrii pentru tine?” Pentru faimă, evident. Cum puteam ieși din acest apăsător anonimat decât scriind despre ceva ce nu toată lumea face, mai ales într-un spațiu est-european, în care omul strânge greu banul (asta în cazul în care nu aruncă cu el, cu banul). Deci, da, faimaaaaaaa! Sau nevoia de a povesti. Nevoia povestașului de a alerga de la un trib la altul și de a povesti ce se mai petrece în acea lume. Cam așa ne mutăm și noi, la alt nivel, de la un trib la altul.

La întoarcerea în țară, odată cu lansarea cărții, am reînceput turul. Un alt fel de tur de povestaș, prin care nu mai împărășeam momentul ci analiza retrospectivă. Metamorfoza era atunci starea de fapt. Mă transformam din povestaș în filozof. Din viitor puteam privi mai înțelept trecutul. Puteam trage concluzii, da sfaturi, speranțe, idei. Mai vedeam și oamenii de la mine de acasă. Le observam diferențele și asemănările. Cum vedeau ei lumea, de la balconul minții. Cum vedeau clujenii, timișorenii, arădenii și bucureștenii lumea. Aveau perspective diferite, dar și aceeași dorință de a încerca și ei marea cu degetul. Și cu fiecare lansare mai dădeam de câte unul sau altul care făcuse chestii și mai tari în materie de călătorit alternativ. Cu fiecare carte dată, vândută, împrumutată, știam că undeva, la un moment dat, careva tot se va gândi să o ia la sănătoasa. Poate chiar în căutarea fericirii. Dar gata. Simt că rolul meu se cam încheie aici. De aici începe povestea ta. De oriunde, către oriunde. Fericirea e un “state of mind”. Drum bun!

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Odiseea umana 2984

March 31, 2013

de Gruia Dragomir
ilustratii de Constantin Malmare primite pe TRIMITE CHESTII


O mulțime de capete rotunde și frumoase se strânsese în jurul bătrânului cimpanZeu. Așteptau ordonate și cuminți, fără să scoată un sunet, fără să facă vreo mișcare. Cimpanzeul cu blană grizonată și rară nu se grăbea. Mânca tacticos alune în coajă. La intervale fixe, cimpanZeul repeta ca pentru el: “A fi sau a nu fi. A fi om sau a nu fi maimuță. A fi maimuță sau a nu fi om. Care e întrebarea?” CimpanZeul era atât de bătrân încât nu i se putea spune cu exactitate vârsta, nici chiar de către un expert. De fapt, el era singurul expert. Singurul care știa poveste. Și, dacă aveai răbdare, din când în când o puteai auzi în întregime, în toată înțelepciunea și absurditatea ei. Pe o voce caldă și gravă, cimpanZeul începe:

“Omenirea nu a fost întotdeauna atât de norocoasă.
Cu aproape un secol în urmă, oamenii nu reușeau să dezlege cu ușurință misterele din ei înșiși.
Nici nu puteau să le spună pe nume celor cincizeci și trei de porți ale sufletului.
Religiile de doi bani erau în floare.
Omenirea, neștiutoare în privința adevărurilor care se află în străfundurile fiecărei ființe umane, privea în afară, înainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea să afle în înaintarea ei exterioară era cine anume era responsabil de întreaga creație și care era sensul întregii creații.
Omenirea își împingea cercetașii mereu spre exterior, tot mai spre exterior. Până la urmă, i-a aruncat în spațiul cosmic, în marea incoloră și imponderabilă a exteriorității infinite.”

Întotdeauna cimpanZeul începea povestea cu acest citat dintr-o carte dată uitării cu mult timp în urmă (Sirenele de pe Titan, Kurt Vonnegut). De fapt, care fusese arsă împreună cu toate cărțile din toate bibliotecile lumii. Arsă pe DVD-uri, apoi pe minihardisk-uri, micro servere și, într-un final, pe nano stick-uri de memorie care și acum se aflau pe undeva pe sub o piatră, sub o unghie, în crăpătura unui geam. Doar că nu se știa sub care piatră, unghie sau în care crăpătură de geam, pentru că într-o clipă de neatenție, Marele Bibliotecar deschisese fereastra Bibliotecii Omenirii, o încăpere de ¾ , și o rafală de vânt le-a împrăștiat cine știe unde.

“La început, după ce omul s-a ridicat pe două picioare și a numit acest lucru eVoluție, s-a întrebat de ce este atât de diferit de restul viețuitoarelor de pe Pământ. Dar înainte să ajungă la această întrebare, au existat alte 1.076 de întrebări pe care și le-a pus și la care a reușit să-și răspundă inventând pe rând focul, roata, religia. Fiecare nouă invenție i-a făcut pe oameni să privească spre alte orizonturi, spre alte întrebări, iar răspunsurile au fost depozitate, pe rând, într-un loc de preț, un loc care purta numele de tehnologie. În acest timp, celelalte viețuitoare, care cunoșteau răspunsul pe care oamenii îl căutau cu atât de multă disperare, s-au făcut că nu înțeleg, că vorbesc limbi străine urechilor umane și au preferat să privească totul ca pe un spectacol, ca pe o punere în scenă. Asta până când nu au mai înțeles nici ele nimic, dar atunci era prea târziu, pentru că nimeni nu le mai asculta, oricât de mult strigau răspunsul și oricât de mult îi rugau pe oameni să se oprească din căutarea lor fără sens, numită și tehnologie.”

CimpanZeul oftează, face o pauză. Apoi reia:

“Urmează o poveste lungă și complexă, plină de detalii și cruzime. Ați face bine să vă așezați comod, să vă hidratați și să vă înarmați cu răbdare. Un an o să îmbătrâniți aflând odiseea omenirii, de când aceasta s-a ridicat pe două picioare și până în anul 2984.”

Nu este o poveste ușor de ținut minte, dar cimpanZeul nu este un simplu cimpanzeu. Poate că înainte oamenii testau creme de mâini și pastile pentru mătreață pe cimpanzei, bineînțeles, în numele tehnologiei. Dar de această dată, omenirea a avut grijă să-l înzestreze cu răspunsuri, cu memorie și cu o personalitate care să nu plictisească și să nu îmbătrânească, printr-un proces care a fost numit Accident.

După două luni de povestit cronologic, povestea suna așa:

“Pentru că oamenii nu puteau să-și explice viața, au inventat timpul. Dar acest lucru nu a făcut decât să-i îmbătrânească și mai mult. Cu fiecare zi, oră, minut care trecea, ei mureau câte un pic mai mult. Un pic mai repede. Această invenție i-a pus față-n față cu moartea. Un adevăr crud și care i-a speriat într-atât, încât și-au folosit imaginația pentru a inventa lumi dincolo de moarte, divinități care domnesc peste aceste lumi, ficțiuni care i-au dus pe drumuri total greșite. Pentru a nu se mai privi tot timpul în ochi cu moartea, au inventat cultura. După cum o să vedeți și la capitolul 123, peste o lună și jumătate de povestit, oamenii au inventat și un recipient în care să închidă timpul, iar această tehnologie au numit-o: ceas.”

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Poezie depasita din vremuri recente

March 26, 2013

sau Despre cum a inceput transformarea
de Maria Magdalena Movila

(text si ilustratie primite pe TRIMITE CHESTII)


Alina Bradu, Catrina

Sa tac. Cat as putea?! Nu-i usor. Ce-o fi in capul meu..?! Ce s-o fi schimbat in mine..?!
Eroare in sistem. Unde e rotitza care nu mai merge?! S-o inlocuiesc.
Sunt atat de tare, incat nici nu-mi vine sa cred. Am cancer. Cancerul e tare.
Din nas imi curge sange. Invizibil. Nu se opreste. Am sange uscat sub unghii. Nu se mai duce..
Sunt victima. As fi vrut sa fiu complice. Sunt tare. Am cancer.
Am inventat totul ca sa pot fi cenusareasa iar, si iar, si iar..
Si totusi esti crud, ce-ar fi sa te punem pe gratar..
Tac. Invat. Ma supun. Accept. Inghit propriul cancer. Pentru ca am incredere in digestia mea.
As fi preferat sa fiu vinovata.
Am scuze pentru toti vinovatii. Pentru ca victima e jalnica. Ea stie. Vorba o umileste. Trebuie sa taca. Taci, taci, taci! Nu ma stropi cu mizeria ta!
Da-mi voie sa fiu vinovata. Invata-ma sa tai. De unde incep?
Nu vezi ca sunt doar niste matze?! livide?!  “Servesti matze roz? “ “Da, mersi, o portie please.” “Dar sunt scumpe!” “Aaa.. bine, atunci doar le adulmec”
Nu-ti gasesc scuza potrivita. Imi aluneca printre degete. Scuza ta e un peste. Peste, pestisor de aur salveaza-ma de cancer.
Taci! Si nu ma intreba de ce tac! N-o sa mai pot niciodata tacea in liniste. Tac tare.
Tare e..
Am ..

Trebuie sa comentez putin. In primul rand nu am cancer, cel putin nu unul diagnosticat de doctori. Iar daca am avut, sunt sigura ca l-am si vindecat scriind acest text. Recitindu-l acum, mi-am dat seama cat de important a fost sa-l scriu cand l-am scris. De aceea, denumirea de “poezie depasita din vremuri recente” pe care i-am dat-o azi. Desi era un text adresat unei persoane si chiar mai multor persoane din jurul meu, acum vad ca de fapt era o conversatie intima si adanca cu mine. Care m-a pus fata in fata cu mine, sau cu mai multe parti din mine, m-a bagat intr-un fel de transa, iar acolo a inceput un fel de rearanjare, reorganizare de paternuri mentale si comportamentale. Pentru mine a mers, asa ca cine vrea, sa incerce pentru el. In loc de discutii interminabile cu cei din jur cu intentia de a clarifica chestii dar de fapt incurcand cuvinte, sa se apuce de scris. Orice. Indiferent daca TATAIA va primeste textul sau nu :D Pentru voi. In the end, este cel putin fun daca nu chiar util. Multumesc :)

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Timpul

March 25, 2013

de Amelian Rupa


Alina Andrei, Urs (primită pe TRIMITE CHESTII)

Știm de când ne naştem că timpul nostru aici e limitat, totuși avem momente în care ne simţim nemuritori, când timpul e, nu prietenul nostru ci mai degrabă sclavul nostru, obligat să ne fie îndatorat mereu. Aşa ne lăsăm purtaţi prin copilărie, maturitate şi în final prin disperare, pentru că realizăm ceea ce au realizat toţi strămoșii nostri, de la care nu am reuşit să înțelegem nimic. Ne-am văzut bunicii tremurând inexplicabil în faţa morţii, cerşind timpului câteva clipe pentru a putea trăi aşa cum ar fi vrut să trăiască, pentru a se pregăti de o altă călătorie, de parcă ar fi fost primii care se confruntă cu sfârșitul. Realizăm totul când e deja prea târziu pentru noi, când suntem deja cu un picior în altă lume.

Trecerea timpului ne schimbă iremediabil. El reuşeşte să creeze în noi furtuni, ne-a purtat prin războaie, atrocităţi şi vicii şi tot el ne-a adus pacea şi liniştea în vremuri în care am uitat cum e să fim oameni. A creat curente artistice şi mentalitaţi, după care a făcut ceea ce niciun om nu poate face… le-a pus capăt în mod natural. Ne-a învăţat să fim perseverenţi și răbdători, dar nu a reuşit să ne înveţe să fim constanţi.

Timpul ne poate fi cel mai bun prieten şi în final cel mai aprig duşman. Ne lasă nouă până şi şansa asta, să alegem ce să reprezinte pentru noi. Ca să rămână un apropiat de la început până la final trebuie să primim lecţiile pe care ni le dă, la fel ca şi lecţiile pe care le primim de la alţi prieteni atunci când greşim. În final trebuie să fim destul de maturi să înţelegem că la fel ca toţi prietenii, timpul o să greşească faţă de noi sau poate că, mai degrabă noi o să greşim în încercarea de a-l înțelege.

Istoria ne-a învăţat că ignoranţa noastră e infinită, că nu învăţăm din greşelile altora, că nu învăţăm nici măcar din greşelile noastre. Probabil în momentul în care eşti în faţa morţii, în prima fază dai vina pe ceilalţi, că nu te-au avertizat, că ei şi-au încheiat socotelile cu timpul şi totuşi au fost atât de egoişti încât să te lase şi pe tine să treci prin aceeaşi corvoadă. Oare când o să reuşim să profităm de timpul care ni se dă, să îl valorificăm şi să înţelegem că el e infinit dar este limitat pentru fiecare dintre noi în parte.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

Trăiește clipa. Nu e momentul. (text Diana Petruț, fotografie Alia Livia Lazăr)

(Nu) avem timp (text și ilustrații Ada Muntean)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Mos Craciun cara in sac un gansac

March 24, 2013

text Alin Tănasă, ilustrație George Roșu

‘Tăticule, de ce l-au despărţit oamenii pe copilul oii de mama lui?’ Un miel priponit behăia dintr-o margine de grădină. Aveam vreo 5 ani. Vorbeam de un an şi coboram cu tata dealul de la Avereşti. Eu eram cocoţat pe o valiză mare, maro pe care o căra tata în mâna dreaptă. Venisem cu autobuzul de la Huşi. Era primăvară şi mieii erau despărţiţi de mamele lor. Tata mă aducea la bunici să mă lase peste vară. Acum, rememorând, îmi dau seama că lui tata i s-a cam strâns inima la auzul întrebării. Ţin minte că mi-am bocit sufletul când, la întoarcere, a urcat dealul fără mine, cu valiza maro în mâna dreaptă. Până în toamnă, când urma să fiu dat la şcoală, mi se părea că timpul n-are sfârşit. Venisem să stau. În exil.

Casa bunicii e un colţ de stai. Se spune rai, ştiu, dar mie casa bunicii îmi spune: ‘stai’. Asta pare să-i fi spus şi timpului: ‘stai’. Stai locului! Şi el a hotărât să se aşeze în acest loc. Un an. Zece. Aproape 70 de ani. Când s-a întors bunicu’ din război s-au luat şi au construit o casă în locul ăsta. Eu îl ştiu de vreo 20 şi ceva de ani. Aici ne întâlneam, în fiecare vară: eu, Doru, Laura şi Carmen. Nepoţii. Patul de moarte al bunicii e patul bunicilor. Aici dormeau laolaltă. Până în 1995. Când a murit bunicu’.

Am găsit-o mică, suptă până la oase de un înger. Vestitor de moarte. Am sărutat-o pe frunte şi am întrebat-o: ‘Ce mai faci, bunică?’ Mi-a răspuns: ‘Ei, uite: Mor!’ I-am remarcat mustaţa, neagră. În contrast izbitor cu părul ei moale, alb. Mustaţa asta neagră. Tinerească. Bunica pe moarte. Bunica la pubertate. Am încercat să alung gândul ăsta. Mi-am amintit de după amiezile călduroase de vară, când bunicu’, ostenit de muncă şi moleşit de masa de amiază şi de nelipsita căniţă de ’jin’, se trântea în patul ăsta şi moţăia. Apărea şi bunica şi-l ocăra încă din uşă. Să scoale! Să facă treabă! Bunicu îi răspundea mormăit. Uneori, exasperat, îi arunca un: ‘Taci, fă, nebuno!’, iar dacă bunica nu se lăsa şi-l cicălea în continuare, mai auzeam şi invariabilul: ‘Maricică, ‘tuţi scara mă-tii!’ Dar n-avea ce face, se ridica la treburi. Mereu m-au amuzat certurile astea. Aveau uzura anilor petrecuţi împreună şi erau cumva inofensive. Chiar şi acum zâmbesc, lângă patul bunicii. Am întrebat-o dacă nu vrea la spital. Nu vrea. E hotărâtă să moară. Cunosc încăpăţânarea asta. Toţi o avem în familie. Nu vrea nici să mănânce. Îi e ruşine că face apoi pe ea şi nu se cade aşa ceva. E ruşinos. Eu nu i-am moştenit ruşinea. Când eram mic, udam patul torenţial. Bunica era exasperată. Se mai trezea noaptea şi mă scotea în braţe să fac. Eu, mai mult adormit, făceam. Am râde acum amândoi, dacă i-aş povesti. Îi e frică să nu cadă. M-a rugat s-o mut mai la perete. O iau în braţe şi încerc s-o mut mai pe mijlocul patului. Cu greu, căci, în mod inexplicabil, e foarte grea. Pielea pe picioare îi e albă şi neobişnuit de fină. Pe la vreo trei ani, când încă nu grăiam, bunicul mă băga într-un sac şi făcea ocolul casei cu mine în spate. În pragul uşii îl aştepta bunica şi aici se juca o scenetă.
Bunica: Ce ai în sac?
Bunicul: Un gânsac.
Bunica: Şi vorghieşte?
Bunicul: Ei, abia gâgâieşte!

Pentru bunica, fire metodică, moartea e o treabă serioasă pentru care trebuie să te pregăteşti din timp ca să-i faci faţă. Are cumpărate toate cele: ştergare, ţoluri, căniţe, haine bune şi ce mai trebuie dat de pomană. Acum o aşteaptă pe Tanti Ani, nora ei de ispravă. Mai are una, Aurica, dar nu-i aşa de nădejde. O aşteaptă să-i facă instructajul, apoi poate să moară. Tanti Ani ajunge în 22 decembrie. Bunica şi-a propus să moară de Crăciun.

Poate de la stres sau de la moartea care pândea prin casă, dar în noaptea aia aş fi dat orice să fut bine şi apăsat precum pula lui Terente. La Cluj, aş fi ieşit în primul club şi aş fi agăţat prima ţoapă, dacă aş fi ştiut cum se face treaba asta. Dar eram acasă la bunica şi nu puteam decât să fantasmez problema pe toate părţile ei fizice. M-am gândit la C. purtând cizme și coborând goală scara să meargă la baie. Sânii îi vibrau uşor ca o coadă de topor după o lovitură straşnică. Avea o piele fin ridată şi nişte ochi căprui deschis care-i reflectau aproape perfect pe ai mei, dacă nu ar fi avut la unul dintre ei o mică pată. La 30 de ani, C. era cea mai frumoasă femeie de care aş fi putut să mă îndrăgostesc, poate. Vreodată. Am dorit-o în noaptea aia, aşa cum în adolescenţă îmi doream s-o fac pentru prima dată. Să fie bifată naibii odată. Am dorit-o fiindcă voiam să uit de moarte, fiindcă tocmai ne despărţisem, asta dacă puţinul timp de când ne ştiam se pune ca timp împreună. Am dorit-o, fiindcă simţisem în mine, după mult timp, putinţa de a iubi; fiindcă o simţisem rănită, fiindcă era călită. Fiindcă era rece şi distructivă, dar şi tandră şi la modul intim atât de tantră. Fiindcă e atât de puţină iubire în lumea asta, iar în momentul ăla aveam nevoie să fiu iubit, chiar şi să fiu minţit că aş fi iubit. Să fiu ţinut în braţe. De ea. De cineva. De oricine. Într-un final am adormit. În cealaltă cameră bunica respira chinuit, ca şi cum aerul pe care şi-l dorea înăuntru se bosumflase şi nu mai voia să aibă nimic de-a face cu plămânii ei ce scoteau un hârşâit de foale hodorogite.

Mi-e dragă că a rămas ea până la capăt. Într-o zi n-a mai putut să aibă grijă de ea şi de casă şi atunci a hotărât să moară. Hotărât şi metodic. Iar moartea nu trebuie să te prindă nepregătit, căci ar fi ruşine şi nu se cade.
Bunica a murit de Crăciun. La 05:17. Tanti Ani o schimbase şi o acoperise cu un cearşaf. Plapumă nu a vrut. Cred că avea şi un pic de febră. Respira greu, cu gura deschisă. Dar chiar înainte să moară, respiraţia i s-a liniştit, apoi s-a stins de tot. Tanti Ani s-a ridicat din patul ei şi a luat o oglindă. I-a pus-o la gură, apoi a aprins o lumânare.

E rândul meu să stau cu bunica. E frig şi rămân îmbrăţişat în trei straturi de haine. Trebuie să am grijă ca uşa de la salon să nu rămână deschisă. Să nu intre pisicile. Mi se face un pic rău când mă gândesc la motanii ce ar motăni-o pe bunica, dacă li s-ar oferi ocazia. Mi-am adus o carte. Citesc. Moş Crăciun stă şi el într-un colţ şi pentru prima dată îşi arată adevărata vârsta; un bătrânel ce se gândeşte probabil la pensie. Toată ziua s-a perindat lume. Bărbaţii nu-şi dau mâna, ci doar se aşează în tăcere pe scaune. Femeile încep să jelească de cum intră în cameră şi dau cu ochii de bunica. Tanti Lisaveta o ceartă că n-a aşteptat-o, că nu vrea să deschidă ochii. Că nu vrea să-i răspundă. Mă ridic şi ies din cameră.

Share on Facebook

Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Momente dilatate: Despre liniste

March 20, 2013

de Alina Cretu
(text primit pe TRIMITE CHESTII)


Madalin Padure (primita pe TRIMITE CHESTII)

In secolul in care oamenii au uitat sa (mai) comunice autentic, in care aproape orice fel de comunicare este e-mediata (telefon mobil, e-mail, alte mijloace tehnologice), si nu imediata (aici in sensul de nemijlocita) cum mai stam cand vine vorba de comunicare cu sinele? Pentru cei care si-au constientizat dimensiunea asta, desigur…

Un context: Cand esti in casa, aproape ca iti intra dinspre balcon, fie el si inchis, inspre camera traficul de pe sosea si alte miscari; si daca totusi nu il auzi, produce zgomot si simpla prezenta a cuiva, a vreunei fiinte de orice fel in preajma. Dincolo de cuvinte, vietuiesc in sunete miscari, respiratii, cascaturi, stranuturi, asezari si ridicari pe si de pe scaune, canapele… Aproape ca poti spune ca pana si obiectele din jur (te) polueaza fonic.

Cum e cand e liniste? Esti tentat sa raspunzi la primul impuls, dar mai asteapta, sa ti se aseze in minte un gand sau doua, trei. De fapt, nu e niciodata liniste. Liniste e cand nu reactionezi sub impulsuri de moment, cand nu te simti obligat sa raspunzi vreunor intrebari, liniste e cand esti liber… Si cand te simti liber, atunci esti tu insuti.

Liniste: Liniste e cand te trezesti dimineata tarziu (ceea ce unii numesc trezit dupa-amiaza), liniste e cand nu ai de predat un proiect la un termen limita sau cand tu iti alegi termenele limite (ceea ce in limbaj comun s-ar putea numi management deficitar al timpului) si plapuma sub care ai vietuit in vis o noapte-ntreaga tace. Tace si te lasa sa gusti fructul diminetii: desfatare individuala sau mai degraba, individualista. Da.

Alt context: Ca sa poti comunica cu tine, nu trebuie sa golesti de oameni un spatiu fizic ci sa te golesti pe tine de oameni. Chiar daca ii lasi sa leviteze in preajma ta, e important sa nu-i mai aduci inauntru. Invata sa tii usa inchisa. Ei zic asa: ca sa nu te simti singur, trebuie sa te populezi la interior cu fiinte. Dar cautand linistea, trebuie sa fii capabil de contrariu. Esti capabil sa te contrazici sau numai sa-i contrazici pe ceilalti?

Liniste e cand nu esti tentat sa acuzi si cand nu simti nevoia sa ataci. Liniste e in tine cand gandesti inainte sa spui ce gandesti, cand stii sa cercetezi cu bagare de seama subsolurile gandirii tale si sa scoti la iveala de acolo ce-i mai bun in tine, dar intr-o maniera onesta!

Un alt context: Liniste e cand pisica pleaca, cu pasi silentiosi si moi – o simti cum se indeparteaza si nu simi nevoia sa faci nimic sa o aduci inapoi.
Liniste inseamna sa te ai tu pe tine in mainile tale, nu sa te aiba ceilalti sau emotiile de moment. Ele trec, tu ramai; daca te ai tu pe tine, ele trec, tu iti ramai sieti.

Sa cauti fara sa ai certitudini incrancenate care sa-ti produca incordare. Sa cauti in stare de disponibilitate, fara pre-judecati. Sa primesti ce ti se ofera, fara sa iti doresti ceva anume. Sa eviti sa traiesti si tu frustrarile strainului de langa tine, din autobuz.

Sa stai ore in sir in liniste, reusind sa alungi nevoia sa vorbesti. Asculta mai intai tu cuvintele pe care nu le scoti in exterior.
Sa contemplezi si sa intelegi ca a simti e mai presus de a spune. Sa inviti la contemplare mai degraba decat la conversatie.

Liniste.

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Alegorie crudă în trei timpi

March 19, 2013

- aer proaspăt de Timișoara -
de Valentin Vizuroiu


Congres, Raluca Ciubotaru (primită pe TRIMITE CHESTII)

Să mă apuc să scriu despre Timișoara este o mereu o experiență aparte. Îmi dă un fior greu de exprimat în emoții,  emoții greu de descris. Nu scapi de fiorul orașului ăsta cu una cu două. Trebuie să îți urmezi calvarul cu stoicism până la capăt pentru a înțelege acest oraș. Lăsând pateticele văicăreli deoparte trebuie să evidențiez esența acestui oraș și rolul său cheie în societatea românească. Personal îl consider o inimă, ce pompează cultură și inițiativă către noi. O inimă rănită ce a suferit dar care te iubește necondiționat până la pieire. Prin asta stă tânăr sufletul acestui oraș, prin tinerii pe care îi are, prin zâmbetele și bicicletele verzi ce îl fac să zâmbească. E un oraș ce are un cântec veșnic nou, o pată de culoare mereu distinctă. Numai prin cultură poate rezista acest bastion al spiritelor elevate. La naiba, avem un potențial foarte mare în ceea ce privește artiștii plastici. Adică sunt sute de prăjiți analogici și digitali ce își colorează tripurile mai sincer decât oglinda din baie. Suntem zeci ce ne urlăm mațele și înghețăm prin săli de repetiții, și continuăm să cântăm indiferent de numărul plătitorilor de bilet, indiferent de cât costă benzina sau cât de bleg e leul la bursă.

Viața merge mai departe chiar dacă a mai dispărut un festival al saltimbancilor și au apărut altele cărora eventual le vom putea ține minte numele. Suntem fierți perpetuu într-o ciorbă a frustrărilor și a aducerilor aminte dar până la urmă toate astea duc la imbold colectiv ce dă roade. Iar asta dă viață vernisajelor de artă mai contemporane ca tine, scoate albume demne ce răsună până la Berlin. Adevărul e că și ONG-urile au început să lupte pentru cauze mai nobile ca Eugeniu de Savoya iar dacă ICR-ul e în derivă, atunci se poate implementa lejer principiul, dacă vrei un lucru bine făcut, pune mânuța și fă-l singur așa cum au făcut-o și alții. Lumea văzută de aici e mai rotundă, mai europeană și mai dârză, da ăsta e cuvântul pe care îl căutam bezmetic. Gloata sprintenă e gata de a plonja în necunoscut, de a arăta ce valori are acest oraș post austro–ungar, post decembrist și ante-globalizat. Ne place să folosim termeni de genu…cunosc!
Se apropie festivalul Underground, zeci de alte concerte cu trupe faine sau mega plicticoase, se apropie un Studentfest nebun și mii alte motive de a descreți frunțile.

Nu avem fonduri, dar avem perspectivă, avem o fabrică de nori, avem un incubatore de idei, sau oameni dezghețați ce animă o pietonală cu o cobză scorojită.
În definitiv Timișoara e de fiecare dată când zâmbești, când faci un lucru bun fără a te gândi la un beneficiu, atunci când apreciezi o dumă scrisă pe un perete ce te-a marcat toată ziua. Timișoara e atunci când ai învățat să pierzi și să încerci din nou, atunci când nu mai zici „bă e scump biletu” și ai uitat să folosești cuvântul „frate”. Ăsta e exercițiul nostru utopic la care tot mai mulți vibrează.
Cum orice crez are nevoie de un diez, vă aștept vibrând la o ceașcă cu jazz.

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Teorie generala sau dialectica aplicata flatulentei, tranzitului si relatiilor amoroase

March 18, 2013

text și fotografii de Alex Roșca


Nu pot sa exist intr-o camera de baie lipsita de comunicare directa cu exteriorul. Resimt fizic si cu atat mai mult psihic, lipsa unei ferestre cat de mici, a unui sistem de venitilatie cu tiraj natural.

Dar aplicandu-ne asupra cazului specific, genului proxim, discutia comporta cateva aspecte de importanta cruciala. Observi ca universul conlucreaza in defavoarea ta tocmai in momentul in care, sa presupunem, te gasesti in etapa incipienta a unei situatii amoroase cu oarecari promisiuni de elaborare in timp si cu potential lesne de sesizat. Situatia ipotetica despre care fac vorbire poate de exemplu, sa fie urmatoarea. Este prima vizita, sau prima coabitare, prima impartire a asternutului, care precede, sau nu, o noapte de amor si astfel de intimitati. Partenerul/partenera iti place. Faci asadar tot posibilul sa te prezinti intr-o lumina cat mai pozitiva. Sa iti ascunzi cele omenesti. Cu toate acestea, la bunul inceput al stadiului de somn sau relaxare, dupa ce cele tumultoase au luat sfarsit, emotia imbratisarii si a schimbului de energii (fapt divers: pastrarea unei imbratisari pe o durata mai mare sau egala a 20 de secunde produce secretii de oxitocina, care are un rol activ in dobandirea si dezvoltarea increderii in partener), ei bine aceasta emotie iti este rapita de miscari violente gastro-intestinale. E ca si cum, subit, realizezi ca toata ziua ai consumat ridiche neagra, fasole, varza murata, cartofi, mere, ai baut apa, bere, iaurt si vin, toate la un loc, toti catalizatorii cei mai de seama ai gazelor enterice. Desi nimic din toate astea nu s-au intamplat. Si asta in pofida carbunilor pe care i-ai ingurgitat preventiv, care sunt fix apa de ploaie, frectie la picior de lemn. Si in loc sa te bucuri de apropiere, emotie vie si intimitati, pastrezi o incordare supraomeneasca a feselor, rectului si muschilor stomacali. Si te framanti si te rostogolesti de pe o parte pe alta, cu o mina disperata, livida, cadaverica, pe care incerci sa o maschezi placid cu un zambet increzator si dragastos, in transpiratiile reci ale chinului fizic si ale rusinii, asteptand, anticipand miscarea pungilor de gaz, intorcandu-le dibaci, in interior, stiind ca tu de fapt produci si produci, si neavand ce face, le refuzi evacuarea, le intorci inauntru pe traseu, cu o concentrare demna de maestri tibetani, umfland astfel balonul fiintei, deja saturat.

La un moment dat, cuprins de ghearele disperarii, cand paianjenul rusinii iti cuprinde sufletul, iti imaginezi cele mai ingenioase cai de scapare. La propriu. Te uiti la partenerul tau cum doarme adanc, linistit, ii iei pulsul, ii numeri rasuflarile si bataile cardiace, si multumesti divinitatii ca partenerul tau doarme adanc, cu spatele la tine. Ai astfel sansa, ivind fundul de sub plapuma si pastrand o distanta considerabila, sa evacuezi o sarja cat de mica de gaz inspre atmosfera, desumflandu-te maiestuos, chiar si pentru o fractiune de secunda. Orice evacuare conteaza in alinarea presiunii. Dar atentie! Toate energiile tale trebuie concentrata in zona perianala. Trebuie sa fii extrem de precaut si dibaci in dinamica gazelor si in gestionarea sfincterelor. Sub nicio forma nu vrei sa tulburi somnul partenerului tau. Te temi de zgomot, si pana la explozia violenta a depresurizarii capsulei, nu e decat un pas. Trebuie sa-ti vizualizezi sfincterul, fesele, pilozitatile aferente, sa faci uz de toate mijloacele care ar putea constitui bazele unui adevarat mecanism de amortizare a fluxului si deci, a sunetului.

In fine, reusesti. Dar bucuria ti-e scurta. Pentru ca descarcarea a fost infima si mult prea chinuita, efortul te-a epuizat. Si nefiresc, nenatural, anormal si de-a dreptul diabolic, simti cum inca o sarja si mai mare si mai violenta de gaz se pregateste, izvorata parca din neant. Ti-e clar ca nu mai ai cum reusi inca odata majestica performanta. Si atunci incepi iar si vizualizezi intregul traiect intern precum ochiul electronic al ecografului, iti vizualizezi sfincterele si reincepi procesul sisific al constrangerii. Si intorci punga de gaz ce sta sa scape violent, simtind lovitura bolborositoare si de-a dreptul zgomotoasa, in cotul colonului. Ai o lacrima in coltul ochiului si deja disperi.

Cand in sfarsit zaresti printre pleoapele inclestate promisiunea salvatoare a mijirii zorilor, realizezi ca baia este langa dormitor. Si ca nu are fereastra. Si, ca la orice bloc romanesc, acustica betoanelor e infernala. Si ca linistea diminetii si a somnului persista inca, apasatoare. Sau realizezi ca in incursiunea ta romantica, esti la munte, intr-o cabanuta de lemn. Ca fosnetul frunzelor in vant si ciripitul mieros al privighetorii nu sunt de-ajuns incat sa acopere tumultul tau interior care pandeste sa se reverse exploziv. Ca vasul de toaleta nu e decat o mare cutie de rezonanta care amplifica intocmai unei membrane de difuzor de inalta fidelitate cele mai subtile zgomote. Realizezi in fine, ca orice tehnica de amortizare a zgomotului ai aplica, mai disperata sau mai dibace, prin despartirea manuala a feselor, pentru a inlatura orice obstacol (am fost invatat) din calea pungii de gaz, nu este decat o gluma si nu foloseste la nimic. Realizezi ca sub promisunea unui dus prelungit, nu faci decat sa umezesti atmosfera si asa viciata, ca pornirea dusului in cada nu e suficienta, ca ventilatorul electric – moarte lui! – actionabil apriori din exterior, si oricum total ineficient, nu face decat sa iti dejoace rusinoasele intentii, ba chiar le arata si mai evident, cu degetul.

Asa ca haide iubito sa ne planuim viata impreuna prin perspectiva unei case antifonate, cu baia la subsol, la etaj, in capatul diametral opus dormitorului, sau cu baia in curte, departe, pe deal, intocmai unei saune norvegiene, cu o deschidere naturala, luminoasa, o comunicare de 2×2 cu exteriorul.

Alte articole de același autor:

În 4 (patru timpi)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 5 Comments »

Natură moartă

March 17, 2013

de Camelia Enăchioiu
(text și ilustrații primite
pe TRIMITE CHESTII)


Alex Rosca

Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului. E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de niciun covor. Se arunca asupra sertarelor deja deschise, se uită pe biroul pătrat, analizează rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:
-        Ceasul deșteptător;
-        Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;
-        Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;
-        Aparatul foto;
-        Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!
-        A, și niște bani!
Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete. Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă.

În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături. „Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?” „Mi-au furat lucrurile”. „Și bani?” „Și bani!” „Mulți bani?” „Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”

*

Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare.
Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe. Nu știu exact de ce căcații ăia de hoți au furat un ceas deșteptător.
Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă.
În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai….Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.

Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina. V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare.
Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »