Natură moartă

de Camelia Enăchioiu
(text și ilustrații primite
pe TRIMITE CHESTII)


Alex Rosca

Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului. E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de niciun covor. Se arunca asupra sertarelor deja deschise, se uită pe biroul pătrat, analizează rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:
-        Ceasul deșteptător;
-        Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;
-        Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;
-        Aparatul foto;
-        Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!
-        A, și niște bani!
Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete. Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă.

În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături. „Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?” „Mi-au furat lucrurile”. „Și bani?” „Și bani!” „Mulți bani?” „Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”

*

Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare.
Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe. Nu știu exact de ce căcații ăia de hoți au furat un ceas deșteptător.
Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă.
În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai….Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.

Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina. V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare.
Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo.

Elephant Hat, Nicolae Negură

Mă cheamă Sofia și sunt un caz aparte: iubesc prea mulți subiecți. Motiv pentru care, acum, când iubiții mi-au fost furați într-un mod grobian, nefiresc, nedelicat de niște găinari triști, lipsiți de orice simțâmânt și de orice fărâmă de spiritualitate, lumea mi s-a prăbușit.
Dar nici să fiu amărâtă nu pot, pentru că supărarea mea îmi aduce aminte că, atunci când mă întristam, priveam tabloul ca să-mi extrag seva și optimismul din el. Tablou care a fost și el furat, smuls de pe perete. Deci înțelegeți, nici supărată nu pot să stau, căci supărarea mea mă afundă într-o supărare mai mare, iar supărarea mai mare într-o adevărată jale. Sunt prinsă, fir-ar al dracului, într-un cerc vicios.
La început, nu mi-a plăcut tabloul. Nu sunt o mare iubitoare de flori, nu mă priocep foarte bine la comuniunea cu…natura vie. Dar, treptat, am observat că tabloul mă inspira. Îmbrățișarea celor două tipuri de ramuri mă lăsau undeva în lumea mea, plină de optimism și de bine și de lumină caldă și mă ajutau să nu mai fiu cu picioarele pe pământ. Pentru că uneori fix de asta aveam nevoie: să uit de războaiele și de conflictele politice despre care scriam, să uit de mine, să las în urmă realitatea asta de căcat, puturoasă și să fiu puțin cu capul în nori. Ion, căci așa se numea tablul – da, recunosc, nu am fost foarte originală în alegerea numelui dar uneori îmi permit acest lux, să gândesc și să mă comport banal, fără pic de creativitate și originalitate, pentru că așa vreau eu – deci Ion era oaza mea de inocență și simplitate.

Mă numesc Sofia și, ca toate femeile din lumea asta, am o doză de lesbianism în mine. Nu mi-am dat seama de acest lucru decât acum trei ani, când, aflată în Paris, ajunsesem cu colegul meu cameraman la un vide grenier. În general, am evitat cât am putut târgurile de vechituri, târgurile de antichități, din teama de a nu mă afunda și mai rău în pasiunile mele, din dorința de a evita să ajung în nisipuri mișcătoare. În ziua aceea m-am lăsat sedusă de farmecul Parisului și m-am aruncat cu voluptate printre tarabe și oameni curioși.
Pe Mariette am văzut-o stând timidă, mai în spatele tarabei pe care erau expuse tot felul de bijuterii și bijuterioare, oglinjoare și…basmale. M-am îndrăgostit pe loc. Adică, cum spun unii, a fost dragoste la prima vedere. O casetă de bijuterii mică, aparent firavă, dar bine lucrată și rezistând trecerii timpului. Pe capac era sculptat un ciorchine de boboci de trandafir, iar în mijlocul lui era aplicată o piatră neșlefuită de turcoaz. Toată feminitatea și sexualitatea lui Mariette stăteau în acea piatră albastră, în acea picătură asimetrică și atât de albastră.
Iubirea noastră a fost atât de intensă, pătimașă, încât a trebuit să stăm mult timp la o oarecare distanță pentru a nu ne autodistruge. Așa că am ascuns-o în sertarul noptierei pe Marietta, ca să n-o mai văd. Dacă o vedeam, ceva distrugător, animalic, ieșea din mine în mod inexplicabil. Când am scos-o din temnița ei după două săptămâni de când o achiziționasem din Paris, perfecțiunea ei și mai ales piatra neregulată de turcoaz au stârnit în mine o gelozie nefirească, care se întețea cu cât o priveam mai mult. Iar când gelozia a ajuns la apogeu, am apucat-o pe Mariette fără milă și am trântit-o de perete. M-am făcut stacojie la față când am realizat ce se întâmplase. Am luat-o cu grijă, nu se stricase, realizând atunci ce rezistență are cutia mea, și, plângând în hohote, am așezat-o cu grijă înapoi în sertar. Mi s-a rupt inima când am observat că totuși impactul cu peretele i-a provocat un rău: turcoazul s-a despins. L-am luat și de atunci l-am purtat, ca pe tămâia sfințită, în portmoneu.”


Sorin Dan Cojocaru, Instinct convex_Woman of Willendorf

„Mi s-a părut mereu o fată deșteaptă, Sofia asta. Se îmbracă bine, vorbește bine, are o privire de intelectuală. Dar am simțit-o cumva….altfel. Încă de la început. O auzeam mereu cum vorbește în casă, chiar și atunci când era singură. Pereții sunt subțiri, și de aia, aud și când se pișă vecinul de deasupra. Mai multe semne de întrebare mi-am ridicat în seara aia, când i-au spart hoții casa. Adevărul este că… paguba nu a fost foarte mare. Câteva lucruri fără valoare însemnată, nici măcar televizoul nu i l-au luat. I-au găsit și ceva bani, chiria pe vreo trei luni, dar nu este chiar un capăt de țară, să fim serioși… Cu toate acestea, starea ei a fost din ce în ce mai rea din seara aia. Palidă, cu obrajii trași, ochii lăsați în jos, roșii, de parcă plânsese.
Acum o săptămână am dat năvală peste Sofia, am tras jaluzelele ca să dea buzna lumina în camera albă ca cea a unui spital, am deshis ușa de la balcon ca să intre aer proapsăt. „Miroase a pârțuri aici, măi Sofico!” Biata fată, ce să mai spună la așa o obrăznicie.I-am deschis șifonierul, am luat o pereche de blugi, un tricou și i le-am aruncat pe pat. „Te îmbraci repede și mergem la plimbare. Nu te mai las să stai așa ca mumia în criptă întunecată. Nu vreau să aud nimic, se cade, nu se cade, te iau la plimbare!”
Prea tristă, suptă de puteri, plictisită, a lăsat capul jos, nu a zis prea multe, s-a îmbrăcat, încet, ca un om bolnav, m-a luat de braț și am pornit spre hazard. Nu, nu am dus-o în parc, nu am dus-o la muzee, nu i-am vorbit de cât de frumos este afară, nu i-am vorbit de efectele benefice ale razelui de soare și ale sportului în parc. Am făcut o plimbare agale până pe Dinicu Golescu, unde nepotul meu are o mini-galerie de artă. Într-o cameră de 4 pe 4 găsești nu doar tablouri și sculpturi, ci telefoane vechi, veselă de acum 200 de ani, bijuuri, lămpi, măsuțe, mese, scaune, scăunele, borcane, genți, pălării, dar Doamne, câte nu găsești! I l-am prezentat Sofiei pe el, pe nepotul meu, iar el, nepotul meu, o cunoștea deja din poveștile mele bine ticluite. Am lăsat-o acolo, m-am învârtit pe călcâiul drept și m-am făcut nevăzută. Nu am văzut-o de o săptămână pe Sofica, poate s-a îndrăgostit de nepotă-miu, poate de marea de lucruri din camera 4 pe 4. O cameră plină cu natură moartă.”

Articole asemănătoare:
Ma-nconjor cu mine (text Mihaela Vodă, ilustrație Dan Crețu)

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

March 17, 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*