Posts Tagged ‘ film menu ’

Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei

April 23, 2013

***
Filmul „Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei” (1975), realizat de Pier Paolo Pasolini, rulează joi 25 aprilie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă şi Andrei Luca. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***
de Raluca Durbacă

Pe 31 octombrie 1975, cu două zile înainte de a fi omorât cu brutalitate de către un tânăr de 17 ani în Ostia, Pier Paolo Pasolini a fost întrebat în cadrul unui interviu televizat pentru un post francez dacă crede că noul său film, „Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei” (1975), va scandaliza publicul, așa cum au făcut-o filmele din Trilogia Vieții – „Il Decameron” (1971), „I racconti di Canterbury” (1972) și „Il fiore delle mille e una notte” (1974). Pasolini a răspuns: „Cred că a te scandaliza este un drept, a fi scandalizat este o plăcere, și cel care refuză plăcerea de a fi scandalizat e un moralist.”

„Salò” a făcut mai mult decât să scandalizeze spectatorii. Restras din cinematografe la puțin timp după lansare din cauza scenelor ce conțin violență grafică, sadism și obscenitate, filmul a rămas interzis în unele țări până în zilele noastre, fiind considerat în continuare unul dintre cele mai controversate filme din istoria cinemaului mondial. Însă, în loc să fie citit ca un manifest împotriva consumerismului și a capacității acestuia de a transforma corpurile umane în obiecte (așa cum a intenționat Pasolini), „Salò” a ajuns să fie considerat pornografic și sado-masochist, iar autorul său, unul dintre cei mai importanți intelectuali italieni ai secolului al XX-lea, un simplu depravat.

Poet, romancier, marxist veritabil, ateu, eseist, jurnalist, pictor, homosexual declarat, Pasolini a îmbrățișat cinemaul ca o formă superioară de exprimare a sinelui, considerându-l un limbaj poetic, datorită naturii sale onirice. Pentru Pasolini, cinemaul era o modalitate de a „scrie cu realitatea”, adică cu imagini. Însă pentru cineast exista o diferență fundamentală între capacitatea de exprimare a literaturii și cea a cinemaului. Într-un eseu despre „Cinemaul poetic”, scris în 1965, Pasolini afirmă că „scriitorul alege din dicționare cuvinte, așa cum ar alege obiecte aranjate într-un sertat, și, prin folosirea lor într-un mod particular, particular datorită situației istorice a scriitorului, dar și a istoriei cuvintelor în sine, rezultă o amplificare a istoricității cuvântului, adică o creștere a înțelesului acestuia. Dacă scriitorul intră în istorie, felul particular în care a folosit cuvântul va fi adăugat într-un viitor dicționar, ca un posibil nou înțeles pentru acel cuvânt.” Cineastul lucrează în mod similar, însă mult mai complex. Pentru cineast nu există un dicționar de imagini aranjate, clasificate, gata pentru a fi folosite. Cineastul trebuie mai întâi să extragă o imagine-semn (în sens semiotic) din haosul memoriei și al viselor, să o clasifice, și abia apoi să îi adauge înțeles și capacitate de expresie. Cu alte cuvinte, cineastul trebuie mai întâi să inventeze un limbaj, căruia să îi poată atribui apoi un caracter estetic. De aceea, a „citi” limbajul filmic al lui Pasolini la un nivel de bază, a percepe imaginile ca simple semne clasificate și ordonate în funcție de înțelesul lor primar, înseamnă a le văduvi de caracterul lor metaforic și de forța lor de expresia.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub: Dorințele profunde ale zeilor

March 20, 2013

Dorințele profunde ale zeilor (Kamigami no fukaki yokubo)

Japonia 1968
regie Shôhei Imamura
scenariu Keiji HasebeShôhei Imamura
imagine Masao Tochizawa
montaj Mutsuo Tanji
cu Rentarô MikuniChôichirô KawarazakiKazuo Kitamura

***
Filmul „Dorințele profunde ale zeilor” („Kamigami no fukaki yokubo”, 1968), realizat de Shôhei Imamura, rulează sâmbătă 23 martie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu Extended, dedicat proiecţiei unor filme mai lungi de 150 de minute. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Iulia Voicu şi de Cristina Bîlea. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Cristina Bîlea

Shôhei Imamura este unul din cei mai importanți cineaști japonezi postbelici și un răsfățat al premiilor de la Cannes, fiind recompensat de două ori cu Palme d’Or pentru filmele sale: „Balada lui Narayama” („Narayama-bushi kô”, 1983) și „Țiparul” („Unagi”, 1997). Născut într-o familie avută de medici, Shôhei beneficiază de școli de elită, care nu fac decât să îi alimenteze disprețul pentru clasele privilegiate: „… gândeam că ei sunt genul de oameni care nu se vor apropia niciodată de adevărurile fundamentale ale vieții. Cunoscându-i, îmi doream să mă identific cu clasa muncitoare care era mai fidelă naturii sale umane.”, se confesează Imamura într-un interviu. Astfel se conturează domeniul de interes al regizorului ca „relație dintre partea inferioară a corpului uman și partea inferioară a structurii sociale, pe care se bazează realitatea cotidiană japoneză” (S. Imamura). Tânărul Shôhei profită de circumstanțele cauzate de înfrângerea Japoniei în război pentru a se dedica cu entuziasm unei existențe promiscue, implicându-se în contrabanda cu alcool și țigări și împrietenindu-se cu delincvenți și prostituate, care îi vor servi mai apoi ca sursă de inspirație pentru eroii filmelor sale.

Accesibil publicului vorbitor de limbă engleză de câțiva ani, odată cu relansarea în Blu-ray,  „Dorințele profunde ale zeilor” („Kamigami no fukaki yokubo”, 1968) este un film de maturitate, unde Imamura își expune obsesiile într-un stil asumat dezordonat, care pentru cineastul japonez înseamnă un omagiu adus însăși complexității vieții. Probabil subordonat aceleiași idei, și procesul de filmare a fost unul anevoios și îndelungat (18 luni în loc de cele 6 prevăzute) și succesul critic și de public s-a lăsat mult așteptat, rezultând în falimentul casei de producție – care se reorientează către filme pornografice – și în retragerea lui Imamura spre filme documentare de televiziune. „Dorințele profunde ale zeilor” poate fi considerat o reinterpretare a mitului creator al insulei Kurage (în realitate Okinawa), o epopee cu eroi nu foarte vrednici, pe alocuri caricaturali. Locuitorii insulei se află într-un moment critic: le lipsește apa proaspătă, peștele se împuținează și el, salariile celor care muncesc pentru fabrica de zahăr din trestie nu au mai fost plătite de mult. Toate acestea sunt puse pe seama zeilor, care nu îi mai ascultă de ceva vreme, mai ales din cauza nelegiuirilor familiei Futori, incestuoasă și adulteră. Familia Futori este formată dintr-un bunic care în trecut și-a luat propria fiică de soție și au avut și un copil, o soră (Uma) și un frate (Nekichi) îndrăgostiți unul de altul, un nepot (Kametaro) și o nepoată/fiică retardată (Toriko). Nekichi este cel care trebuie să ridice blestemul familiei, muncind ca un Sisif vreme de mai bine de 20 de ani, încercând să prăvălească într-un lac un bolovan adus de tsunami. Declinul fabricii de zahăr aduce pe insulă un străin (Karyia), un inginer trimis de conducere ca să rezolve problema lipsei apei potabile care afectează producția. Karyia nu face decât să se împotmolească în ițele credințelor, ritualurilor și relațiilor locuitorilor insulei, complicându-le și mai mult.

Interesat mai ales de dimensiunea antropologică a subiectelor sale, narațiunea lui Imamura este mai mult un pretext pentru a face să se ciocnească destinele personajelor sale, primitive, mistice, dar și sentimentale. Scufundat în totalitate în atmosfera insulei, cineastul filmează cu fervoare animale sălbatice în contrapunct cu personajele umane, se încolăcește în jurul unui stâlp, urmărind delirul religios al lui Toriko sau se lasă cucerit de frumusețea paradisiacă a vreunui apus de soare; cu riscul ca ideile sale antitehnologice să fie uneori ostentative și clișeice (cel mai bun exemplu în acest sens fiind epilogul), pasiunea aceasta poate deveni contagioasă.

 

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Lansare aniversară – Revista de Povestiri și prietenele ei independente

March 8, 2013

Rev de Pov împlinește un an!
Așa că facem mare tam-tam, sub forma unui eveniment inedit. Am invitat oamenii minunați din spatele altor reviste independente tipărite la o dezbatere despre viitor, provocări și bucurii.
Love Issue, Decât o Revistă, Arte și Meserii, Tataia, Echinox (Cluj), Lectura (Tîrgu-Mureș), Harap Alb continuă, Comics, Film Menu, Formaje și The Institute vor fi alături de noi. Și prin reprezentanți și în format fizic, n-aveți decât să susțineți fenomenul cumpărându-le pe toate! :p
Vom vorbi și noi, voluntari, autori și tutorii atelierului de scriere creativă, Florin Iaru și Marius Chivu.
Maria Răducanu ne-a făcut nesperata bucurie de a accepta invitația noastră de a cânta pro bono, îi mulțumim mult de tot.
Tot în eveniment vom da premiile F64 câștigătorilor concursului foto www.revistadepovestiri.ro/concurs-foto/
Apropo de fotografii, cine face unele frumoase și le pune pe wall-ul revistei poate fi premiat de Motanov cu o colecția 2012 sau un produs cu el, mai puțin tricouri, că nu prea mai avem!
Vă așteptăm neapărat, nu vrem să ne bucurăm în cerc mic, vrem un cerc mare de tot!
Bineînțeles că lansăm tot miercuri numărul 11, pe care îl veți putea cumpăra cu 8 lei în seara evenimentului.
Ne mândrim cu o copertă creată pentru rev de pov de Loreta Isac și cu o povestire scrisă de poate cel mai apreciat autor de proză scurtă de la noi, Răzvan Petrescu. Și da, ne mândrim cu tot conținutul și cu un an întreg de ficțiune!

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub Extended: Edvard Munch

March 7, 2013

Edvard Munch
Suedia – Norvegia 1974
regie, scenariu Peter Watkins
imagine Odd-Geir Saether
montaj Peter Watkins
costume Ada Skolmen
cu Geir Westby, Gro Fraas, Kerstii Allum

***

Filmul „Edvard Munch”, 1974, realizat de Peter Watkins, rulează sâmbătă 9 martie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu Extended – eveniment bilunar dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Gabriela Filippi şi de Andreea Mihalcea. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***
de Gabriela Filippi

Peter Watkins și-a început cariera ca cineast amator, în Marea Britanie, la jumătatea anilor ’50, perioadă și spațiu în care cinecluburile care prezentau filme de amatori proliferau, încurajând tot mai mulți pasionați de cinema să realizeze propriile filme. Succesul primelor lui scurtmetraje („The Forgotten Facesˮ a câștigat chiar unul dintre premii în prestigioasa competiție organizată pentru neprofesioniști, „Ten Bestˮ) a făcut ca Watkins să fie observat și să îi fie oferit un contract pentru un lungmetraj de către postul de televiziun BBC. Dintre aceste  scurtmetraje, singurele care s-au păstrat integral sunt „The Diary of an Unknown Soldierˮ, realizat în 1959 și „The Forgotten Facesˮ, în 1960, apropiate ca practică cinematografică și ca zonă de interes.

În „The Diary of an Unknown Soldierˮ, imaginilor ce înfățișează tranșeele din Primul Război Mondial le este suprapusă o voce, presupusă a fi a soldatului pe care îl vedem în imagine, care gândește și explică ceea ce simte: frica de moarte și absurditatea situației de a fi pus să urască și să omoare oameni pe care îi recunoaște asemănători sieși și nevinovați. Cu toate că vocea este ușor acceptată ca fiind a bărbatului în uniformă militară, o convenție des folosită de filmele mainstream, filmul conține un element de autoreflexivitate: personajul anunță încă de la începutul filmului și al monologului său că își trăiește ultima zi de viață. De aici, și privirile fățișe pe care le aruncă spre camera de filmat. Următorul scurtmetraj, „The Forgotten Facesˮ este filmat ca un pretins reportaj din timpul Revoluției Ungare din 1956, împotriva regimului socialist și a ocupației sovietice. Sunt prezentate, din nou, fețe ale revoluționarilor, majoritar tineri, studenți, elevi, învățători, muncitori sau chiar soldați întorși împotriva conducerii. Ca să fie întărită impresia de actualitate filmată în timpul desfășurării, actorii se arată conștienți de prezența apartului și a echipei de filmare. O singură voce, din nou, povestește despre identitățile și idealurile revoluționarilor. Faptul ca vocea este adaugată și aici ulterior filmării, se poate explica prin imitarea convenției filmării cu un aparat uşor, care poate fi deplasat rapid dintr-un loc în altul, în funcție de cursul imprevizibil al evenimentelor. De fapt, această tehnică de suprapunere a unei benzi sonore reduse, în mare parte, la o singură voce, apărea în scurtmetrajele de început ale lui Watkins ca urmare a bugetului mic și a lipsei de echipament tehnic care să permită înregistrarea sincronă.

Tocmai neajunsurile tehnice din primii ani ai carierei sale i-au inspirat lui Watkins modalități de a-și angaja spectatorul într-un dialog despre natura convențiilor utilizate de cea mai mare parte a filmelor occidentale. Această deconstrucție a procedeelor este asociată în filmele autorului britanic, ca și în cazul filmelor altor cineaști, cu nemulțumirea față de condițiile sociale și politica practicată de marile puteri din Vest, exprimate în mai toate filmele sale. Dintre acestea, „Edvard Munchˮ, realizat în 1974, este filmul cu cele mai puține implicații politice. Totuși, critica socială este o componentă importantă a filmului în care se intersectează elemente și modalități de povestire considerate în general incompatibile. În prima sa parte, până când principiile după care este compus se clarifică, „Edvard Munchˮ este foarte dens: un amalagam de imagini și sunete fără o legătură evidentă. Dialogurile sau sunetele dintr-un cadru se prelungesc în următorul sau apar mai devreme decât imaginea, sau chiar fac punți peste secvențe din film, evocând o imagine deja văzută. De asemenea, sunetele aleii principale din Christiania (vechea denumire a orașului Oslo) – unde burghezii ies zilnic la orele prânzului pentru promenadă – se aud alături de tusea personajului, de valsuri celebre ale vremii, etc. La fel este tratată și imaginea, care nu respectă o ordine cronologică, ci una aleatorie, menită să recompună lumea interioară a pictorului Edvard Munch, cu mecanismele selective ale atenției și memoriei.

Într-o direcție contrară, în câteva secvențe sunt prezentate ca într-un reportaj de televiziune aspecte sociale ale sfârșitului de secol al XIX-lea în capitala Norvegiei: mortalitatea infantilă foarte frecventă – care a afectat și familia lui Munch, moartea uneia dintre surori constituind și o temă la care revine în repetate rânduri în picturile sale, după cum se arată în film –, condițiile de muncă foarte dure pentru copiii săraci, prostituția, care este legală, bărbații înstăriți fiind cei care trag foloasele. Subiecții, copii săraci care muncesc unsprezece ore din zi, sau prostituatele sunt filmați frontal în timp ce răspund la întrebările care vin din spatele camerei. De asemenea, acțiunea filmului este întreruptă pentru a fi chestionate unele dintre personaje despre părerea lor în legătură cu starea și valabilitatea anumitor legi sau instituții. Domnul Heiberg, soțul amantei lui Munch, un reprezentant al burghezimii din Christiania, opinează: „Căsătoria este o instituție foarte importantă și indispensabilă pentru structurile noastre sociale și culturale. Fără aceasta, am observa un proces de dezrădăcinare și dezvoltarea haosului care, mă tem, ar duce cu ușurință la anarhie. Pentru a rezuma, dacă dorim să menținem pacea și ordinea e necesar pentru noi să susținem și să consolidăm instituțiile noastreˮ. Și felul în care sunt filmate unele cadre împrumută tot procedeele reportajului de televiziune, mai ales folosirea zoom-ului, care evidențiază raportul dintre subiect și camera de filmat.

La fel de neobișnuit, filmul are doi naratori – una dintre voci aparține personajului pictorului și aceasta vorbește în norvegiană, limbă în care este vorbit aproape tot filmul, acțiunea petrecându-se majoritar în țara natală a lui Munch -, iar cealaltă instanță narativă vorbește în engleză, limba maternă a lui Watkins. Această instanță își arogă libertăți neobișnuite: plasează istoric și social acțiunea (acest narator marchează trecerea acțiunii într-un nou an de desfășurare, marcând totodată evenimentele cele mai importante ale fiecărui an, dintre care unele trimit în direcții care nu au nicio legătură cu epoca sau cu povestea de față – spre exemplu, ajungând la 1889, naratorul amintește că acesta este anul de naștere al lui Adolf Hitler), rezumă idei vehiculate în pictură (exemplificate de imagini ale unor picturi de Manet, Van Gogh, Cézanne, etc.) și în alte arte ale vremii, comentează stilul de pictură al lui Edvard Munch, schimbările produse în acesta și factorii care le-au influențat. Ceea ce rezultă este un portret fragmentar al pictorului norvegian și al atmosferei sociale și culturale în care a trăit, regizorul Peter Watkins ferindu-se, din motive ușor de înțeles, să creeze o biografie exhaustivă.

 

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Cineclub: Ucho

February 26, 2013

Ucho (Urechea)
Cehoslovacia 1970

regie Karel Kachyna
scenariu Karel Kachyna, Jan Prochazka
imagine Josef Illik
montaj Miroslav Hajek
cu Jirina Bohdalova, Radoslav Brzobohaty

Filmul „Ucho” („Urechea”, 1970), realizat de Karel Kachyna, rulează joi 28 februarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Diana Mereoiu şi Andrei Dobrescu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Andrei Dobrescu

„Urechea” este unul din rarele filme în care, atunci când lumina se aprinde, groaza nu dispare, ci, din contră, sporește. Dramă politică mascată cu mult stil într-o îmbinare de film noir și horror, filmul este testamentul sofisticat al unui duet cinematografic din perioada imediat următoare Primăverii de la Praga. Regizorul Karel Kachyna și scenaristul Jan Proházca, amândoi dintr-o generație anterioară noului val cehoslovac, își încheie colaborarea cu un film atât de tăios, încât i-au trebuit 20 de ani ca să ajungă pe ecrane. Filmat sub supraveghere permanentă, este oprit de la difuzare și abia în 1990 are premiera, în competiție la Cannes.

Ceea ce a a făcut din „Urechea” un film atât de periculos este perspectiva din care este privit: din straturile cele mai înalte ale nomenclaturii comuniste. Filmul descrie noaptea unui adjunct din minister, Ludvik (Radoslav Brzobohatý) și a soției lui Anna (Jirina Bohdalová) care, după ce se întorc de la o petrecere a Partidului, găsesc poarta descuiată, curentul tăiat și telefonul oprit. Încet, cu o minuțiozitate diabolică, descindem pas cu pas în casa lor, în viața lor privată și în final într-o societate terorizată de un monstru cu nenumărate capete și încă și mai multe urechi: poliția secretă.

În prima jumătate a filmului regizorul se joacă cu noi și pune cap la cap o mostră de noir cu nenumărate aluzii și piste false. Personajele lui orbecăie la lumina lumânărilor prin holurile casei, din ce în ce mai înfricoșate, din ce în ce mai paranoice. Ai senzația că sunt două stafii care-și bântuie domiciliul conjugal și că în spatele fiecărei uși îi pândește ceva. Karel Kachyna, operator înainte să treacă la regie, împreună cu Josef Illick speculează tot ce se poate din situația dată: sursele de lumină în cadru, fețe luminate din racursi. Scurte evadări din spațiul sufocant ne sunt permise doar atunci când Ludvik înțelege că se întâmplă ceva și încearcă să rememoreze (și să reinterpreteze) evenimentele de la petrecere.

Flashback-urile ar putea fi o gură de aer, doar că, din casa întunecată, Kachyna ne aruncă violent, fără tranziții, în decorul supraexpus al castelului Praga, locul unde goticul întâlnește stalinismul. Dar nici aici regizorul nu ne lasă să intrăm în atmosferă și folosește o filmare expresionistă, în care o mulțime de unghiuri subiective taie planurile largi. În scurtele momente în care vedem sala de bal, descoperim o petrecere cu momente de comic burlesc, în care invitații mimează și joacă înfiorător de gros comedia unui moment fericit în fața președintelui. Rememorarea și reinterpretarea scenelor de la Palat merg în paralel cu tensiunea dintre Anna și Ludvik și mica lor anchetă domestică asupra motivelor pentru care sunt lăsați în întuneric și casa le-a fost invadată.

„Când pot să vorbesc normal? Ai spus că bucătăria și baia sunt locuri sigure!” îi reproșează Anna soțului ei.  La jumătatea filmului, lumina se aprinde miraculos și  cei doi înțeleg că traiul în high-life-ul anilor ’50 este mai periculos decât puteau crede și că vilele cochete și cutiile de somon compensează prea puțin teroarea care-i înconjoară. Dimineața îi surprinde pe cei doi epuizați, aruncați într-o nouă stare socială.

Spuneam că „Urechea” poate fi citit ca un testament sofisticat, și asta pentru că, dacă Primăvara pragheză a marcat sfârșitul activării noului val al cinematografiei cehoslovace, „Urechea” a fost cântecul de lebădă al celor doi realizatori. Se crede că boala de care suferea, și care i-a adus moartea un an mai târziu, l-a făcut pe Jan Proházca indiferent la represaliile politice. Mare parte din ceea ce am văzut sunt experiențe personale, trăite de scenarist în perioada în care activa în partid și este de remarcat felul în care își transcrie memoriile, într-un scenariu teribil de lucid și coerent. Karel Kachyna a dat stilul filmului, și pentru că l-a scos dintr-o simplă dramă politică, a dat o plus-valoare rară pentru filmele vremii. Drumul lui în cinematografie a fost însă închis. Kachyna  fost lăsat să regizeze în continuare subiecte ușoare, povești de copilărie și nu a mai reușit nici după căderea comunismului să ajungă la nivelul filmului din 1970.

Sistemele politice au prostul obicei de a cădea, trăgând după ele laolaltă susținătorii și adversarii lor cei mai înfocați. Filmul politic are de obicei două vârste, una în care subiectul în sine provoacă reacții puternice, a doua în care partea politica își pierde fascinația și filmul rămâne în joc doar prin performanțele cinematografice. Aici multe producții pierd cursa pentru că au fost prea vehemente, pentru că nu au vrut decât să atace sau să laude un anumit regim. „Urechea” reușește să rămână un film bun și accesibil, chiar și pentru un spectator indiferent la contextul politic în care se petrece acțiunea. În cuvintele criticului Peter Hames : „Amestecul de certuri conjugale și comedie în stilistică de thriller îl face mai mult decât o critică a erorilor politice. Filmul devine o călătorie în atmosfera și în mintea unei epoci”.

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub: O Thiasos

February 14, 2013

Grecia 1975
regie, scenariu Theodoros Angelopoulos
imagine Giorgos Arvanitis
montaj Takis Davlopoulos, Giorgos Triandafyllou
cu Eva Kotamanidou, Aliki Georgouli

***

Filmul „O Thiasos” („Actorii ambulanţi”, 1975), realizat de Theodoros Angelopoulos, rulează sâmbătă 16 februarie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Extended, dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă şi de Liviu Crăciun. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***
de Raluca Durbacă

În capitolul dedicat cinemaului lui Theodoros Angelopoulos din volumul „Figures Traced in Light: On Cinematic Staging” (2005), criticul și istoricul de film David Bordwell scria: „(…) Întrebuințează fără rușine alegoria și iconografia ad litteram, dramatizând conflictul politic printr-un dans agitat al bannerelor, sau reprezentând sfârșitul unei mișcări politice printr-o barjă care plutește în derivă, înfășurată cu drapele. Nu se gândește de două ori înainte să utilizeze același actor în roluri diferite sau să sugereze că acțiunea se petrece în mintea unui personaj (a unui cineast, chiar) – de parcă nu ar fi auzit că aceste trucuri s-au demodat odată cu pantofii platformă și inelele care-și schimbă culoarea în funcție de starea de spirit a celor care le poartă. Lucrează la limita jenei. (…) Cu toate acestea, aș face bine să mărturisesc afecțiunea divizată pe care le-o port acestor opere întinse, mărețe, iritante.” (t.m.) Theo Angelopoulos este, așa cum afirmă și Bordwell în același volum, „ultimul apărător al cinemaului declarațiilor eroice”, și întreaga sa operă cinematografică reflectă întocmai privirea unui Prometeu care urlă, înlănțuit, de pe munte.

Cinemaul lui Angelopoulos este în mare parte politic. Angelopoulos a debutat în lungmetraj într-un climat politic opresiv. Din 1967 până în 1974, Grecia a fost condusă de o juntă militară de dreapta, instalată în urma unei lovituri de stat. La puțin timp după instaurarea acestui regim, au fost constituite tribunale militare ce judecau și condamnau cetățeni suspectați a fi comuniști. În aceste condiții, Angelopoulos, un marxist veritabil, a fost forțat să își caute metode stilistice și narative de a evita cenzura. „Astfel, am căutat un limbaj secret. O înțelegere tacită a istoriei. Timpii morți (temps morts) din plănuirea unei conspirații. Lucrurile nespuse. Discursul eliptic ca principiu estetic. Un film în care tot ceea ce este important se întâmplă în afara cadrului.”

Angelopoulos a perfecționat acest limbaj cinematografic secret în tetralogia sa despre istoria Greciei. „O Thiasos” („Actorii ambulanți”, 1975), face parte din această tetralogie, alături de „Meres tou ’36” (t.m. „Zilele lui ’36”, 1972), un film ce examinează regimul dictatorial de dreapta al generalului Metaxas (1937-1941); „Oi kynigoi” (t.m. „Vânătorii”, 1977), despre anii dintre războiul civil (1944 – 1949) și mijlocul anilor ’60, când un grup de vânători găsesc corpul unui partizan comunist omorât de curând, deși toți comuniștii fuseseră executați în 1949; și „O Megalexandros” (t.m. „Alexandru cel Mare”, 1980), ce prezintă povestea unui bandit care pune stăpânire pe un sat izolat, în jurul anilor ’30.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub “Aventurile printului Ahmed” (1926) de Lotte Reiniger

January 24, 2011

26.01, 19:30, Cinema Union

“Die Abenteuer des Prinzen Achmed” (“Aventurile printului Ahmed”, Germania 1926) in regia lui Lotte Reiniger este cel mai vechi lungmetraj de animatie care a supravietuit pana in zilele noastre. Filmul va fi proiectat de pe suport digital si va avea intertitluri in limba engleza.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Lansarea FILM MENU #8

December 14, 2010

proiectie Citizen Kane
15 decembrie, ora 19:30 – ora 22:00, Cinema Union

Se lanseaza numarul al 8-lea al Film Menu, proiectand la Cineclub capodopera “Citizen Kane” (“Cetateanul Kane”, 1941) a lui Orson Welles (subtitluri in limba engleza).

Film Menu 8 contine un dosar intitulat “Supraevaluati?” La start, ne propuseseram sa chestionam in articole daca filmele anumitor cineasti aclamati sunt, intr-adevar, pe masura reputatiei lor. Pe parcurs, traiectoria articolelor noastre s-a schimb…at usor. Veti descoperi, citind revista, la ce facem referire aici.

Numarul contine si un interviu amplu (14 pagini) cu realizatorul roman Cristi Puiu, al carui film “Aurora” urmeaza sa fie lansat pe ecrane la inceputul anului 2011.

De asemenea, Andrei Gorzo continua seria articolelor dedicate teoriilor realismului, cu partea a treia din fragmentul intitulat “Jos realismul! Sus realismul!”

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

Les Weekends FILM MENU 3 : Lourdes, Zhantai, Visage

December 3, 2010

4 decembrie, ora 15:00 – 22:00, Cinema Elvira Popescu

Program

ora 15: Lourdes, Austria – Franta – Germania 2009, subtitrari romana, 96 minute, regia Jessica Hausner, cu Sylvie Testud, Léa Seydoux
35 mm
Christine a fost prizoniera unui scaun cu rotile aproape toata viata. Ca sa scape de izolarea provocata de handicap, face o calatorie la Lourdes, celebru loc de pelerinaj din Pirineii francezi. Intr-o dimineata, Christine se trezeste vindecata ca prin minune, iar liderului grupului de pelerini, un sarmant barbat de vreo 40 de ani, pare ca-i place de ea. Filmul a fost prezent in 2009 in competitia Festivalului de Film de la Venetia, castigand 4 premii.

ora 17: Zhantai (Platforma), Hong Kong – China – Japonia – Franta 2000, subtitrari engleza, 154 minute, regia Jia Zhang Ke
DVD
In iarna anului 1979, in China, o trupa de teatru joaca o piesa in cinstea lui Mao. Viata se invarte in jurul spectacolelor si a povestilor de dragoste care iau nastere. Dar schimbarile politicii chineze lasa urme. Filmul a fost prezent in 2000 in competitia Festivalului de Film de la Venetia.

ora 20: Visage (Chip), Franta – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, subtitrari engleza, 138 minute, regia Tsai Ming-liang, cu Jean-Pierre Léaud, Fanny Ardant, Kang-sheng Lee, Laetitia Casta, Mathieu Amalric
35 mm

Un cineast taiwanez face la Luvru un film bazat pe mitul Salomeei. Desi nu vorbeste nici franceza si nici engleza, insista sa i se dea rolul lui Irod actorului francez Antoine. Pentru a-i da filmului o sansa la box-office, compania de productie distribuie in rolul Salomeei un top-model de renume mondial. Dar problemele incep de indata ce se da startul filmarilor. Filmul a fost prezent in 2009 in competitia Festivalului de Film de la Cannes.

Share on Facebook

Tags: , , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »




Big & Tall big & tall jerseys for sale size 3xl, 4xl, 5xl and 6xl Big & Tall big & tall jerseys for sale size 3xl, 4xl, 5xl and 6xl Big & Tall big & tall jerseys for sale size 3xl, 4xl, 5xl and 6xl Big & Tall big & tall jerseys for sale size 3xl, 4xl, 5xl and 6xl Big & Tall big & tall jerseys for sale size 3xl, 4xl, 5xl and 6xl ice hockey jersey China me jerseys Suppliers High Quality ice hockey jersey cheap nba jerseys wholesale nba jerseys discount nba jerseys Custom Made Sports Jersey Custom Basketball Jersey Custom Baseball Jersey