Gaze de șist / fracturare hidraulică

March 5, 2013

 

Inima pe tava, de Livia Plamadeala (primita pe TRIMITE CHESTII)

Interesele economice, politice, ecologice, sociale care gravitează în jurul acestui subiect sunt uriașe și e lesne de observat și prin valul de “comunicate” oficiale, personale pe acest subiect, care nu contenesc să apară. Două părți care se folosesc în mare de aceleași mijloace de comunicare, manipulare. Dezmințiri, consimțiri, mărturisiri, studii, opinii subiective sau pretins obiective – pare că întreaga pleiadă e menită să bulverseze mai degrabă decât să formeze o opinie pertinentă. Fiecare crede ce vrea, sau mai degrabă ce simte.

În umbra recentului eveniment de la Bârlad unde au protestat aproximativ 8000 de oameni împotriva exploatării gazelor de șist, în contextul marșului celor 20 din București  din aceeași zi și în același scop, deschidem un mini-dosar cu linkuri către surse alternative de informații, dosar pe care vă invităm să îl completați cu orice alte linkuri relevante peste care ați mai dat.

În primul rând despre ce vorbim: “o tranziție continuă de la producția convențională de gaz și petrol, provenite din câmpuri cu conținut specific ridicat, cu porozitate și permeabilitate crescute, către producția neconvențională cu parametrii de performanță scăzuți, gazul de șist fiind extras din depozite cu conținut specific scăzut, porozitate scăzută și permeabilitate foarte scăzută. (…) Efectele secundare de neevitat, cu privire la cantitatea de apă folosită, riscurile asupra mediului etc. cresc de asemenea odată cu trecerea la un alt nivel în lanțul exploatărilor. Spre exemplu, fracturarea hidraulică în formațiuni neconvenționale de gaz necesită de obicei câteva sute de mii de litri de apă per puț pentru fiecare proces de fracturare în combinație cu agenți de susținere și chimicale, fracturarea hidraulică în formațiuni de gaze de șist consumă câteva milioane de litri de apă per puț.(…) Într-o zonă de extracție de gaze de șist activă, aproximativ 0,5l de chimicale sunt injectate per metru pătrat.”

Riscuri/efecte:
“- consumarea peisajului: zone întinse folosite pentru echipamentul tehnic, stocarea fluidelor, drumuri de acces
- poluarea aerului și poluare fonică; fluidele (de asemenea apa reziduală) pot permite substanțelor dăunătoare să se evapore în aer
- apa locală poate fi contaminată cu chimicale folosite în procesul de fracturare (substanțe toxice, alergenice, mutagenice, carcinogene) și de asemenea cu apă reziduală din depozit, care conține metale grele (arsenic, mercur) sau particule radioactive
- cutremure induse de procesul de fracturare hidraulică
- mobilizarea particulelor radioactive din subteran către suprafață (uraniu, thor, radium)
- impact asupra biodiversității
- efecte asupra sănătății oamenilor cauzate de impactul emisiilor relevante în aer și apă”

aceste citate sunt extrase dintr-un studiu al Comisiei Europene pe care îl puteți citi în întregime aici: 
http://www.europarl.europa.eu/committees/en/studiesdownload.html?languageDocument=EN&file=44388

Alte studii oficiale care explică în detaliu procesul de fracturare hidraulică și riscurile aici: http://ec.europa.eu/environment/integration/energy/pdf/fracking%20study.pdf http://ec.europa.eu/clima/policies/eccp/docs/120815_final_report_en.pdf

Mai jos sunt niște articole care descriu în detaliu procesul și ceea ce dezvoltă în natură. Dau o serie de informații despre cazuri de contaminare înregistrate până acum, o listă largă de chimicale folosite, studii despre poluarea apei, solului și aerului, precum și analize despre pericolul pe care îl prezintă pentru sănătate:
http://www.earthworksaction.org/issues/detail/hydraulic_fracturing_101#.US-kAkqFASg
http://www.hcn.org/issues/43.3/unpacking-health-hazards-in-frackings-chemical-cocktail

O scurtă animație scoate în evidență exclusiv aspectele negative prezentate mai sus, o explicație grafică ultra-simplificată, emfatică și in your face despre fracturarea hidraulică (aka fracking):

SUA, continentul cu cea mai bogată istorie în domeniu, constituie un exemplu de caz pentru întreaga lume. Un reportaj Al Jazeera despre peisajul american “gazat”:

Gasland (2010) este un documentar scris și regizat de Josh Fox, care se trezește la sumbra realitate când primește o scrisoare de la compania de gaze naturale prin care i se propune să își “închirieze” pământul familiei pentru 100.000 $. Filmul a luat Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film Sundance și a făcut destulă vâlvă, aducând povestea în sfârșit în prim plan și cât se poate de limpede, în ochii opiniei publice. Fox călătorește prin America vizitând comunitățile afectate de forarea pentru gaze de șist și reușește să atragă atât de multă atenție asupra acestui fenomen, încât este urmat la foarte scurt timp de dezmințiri și un alt “documentare” care speră să îi dizolve credibilitatea  (Truthland: Dispatches from the Real Gasland http://www.youtube.com/watch?v=iTJaaeiuzSU ).

Despre cum e năucită opinia publică cu privire la pericolele sau siguranța metodei de fracționare hidraulică, ne povestește Promised Land, cel mai recent film al lui Gus van Sant cu Matt Damon în rol principal. Ficțiune de data aceasta și poate tocmai de aceea e cu atât mai de temut pentru companiile de gaz, având potețial de vizibilitate clar mai mare decât un documentar. Filmul dezvoltă cu spectatorul fix modalitățile de manipulare pe care vrea să le evidențieze în strategiile companiilor de gaze. Și te duce de nas până la sfârșit. http://www.youtube.com/watch?v=5GDuVbXKQ9U

De la noi recomandăm:
http://www.ecologic.rec.ro/articol/read/politici-economie/7283/
http://www.criticatac.ro/15346/tema-exploatarea-gazelor-de-ist/
http://totb.ro/tag/fracturare-hidraulica/
http://vlad.ursulean.ro/tag/fracturare-hidraulica/

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Si noi suntem oțetari

March 3, 2013

Telefonul suna. Televizorul e deschis. Mainile imi sunt un pic inghetate. Am curatat morcovi pentru o tocana. Nu raspund la telefon. Sunt cu laptopul in brate. Stau pe net. Citesc despre oțetari. Despre copaci. Stiti la ce  ma refer. Nu stiu in alte locuri cum e da Bucurestiul musteste de oțetari. In toate formele, palcurile si marimile. Din curti de case boieresti din centru, in spatii total abandonate crescand liberi la cer, pana printre blocurile comuniste, unde intr-un sevraj de verde, natura incearca sa recupereze cu orice chip.

Printre toți oțetarii de Bucuresti exista unul mai special ca alții. Poate nu e singurul ca el, special, dar oțetarul asta se pare ca are o viata rupta din povesti. Multi au trecut pe langa el si nici nu l-au vazut. Altii s-au oprit langa.

Undeva pe Dionisie Lupu, langa Biserica Anglicana, zace de niste zeci de ani buni, intr-o mica curte prafuita sau uitata, prietenul nostru de mai sus… OȚETARUL. Unii spun ca in viata este bine sa-ti infrunti destinul direct in piept, sa nu incerci sa-ti depasesti obtacolele de tot felul atfel decat direct. Fara ocolisuri, fara compromisuri. Sa poti internaliza experientele, sa le accepti, si nu sa fugi de ele.

Un scurt filmulet despre acest personaj, o actrita in rolul de povestitor si o aroma un pic dulceaga, toate acestea in materialul de mai jos  primit pe adresa redactiei.

povestitor: Simona Ghita, regia: Vlad Trandafir, primit pe TRIMITE CHESTII, sursa: www.colturidebucuresti.net

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIDEO | No Comments »

TATAIA face casă bună-n Timișoara

March 1, 2013

azi în Timișoara, mâine-n toată țara

TATAIA e o platformă de folclor contemporan cules de prin toate colțurile țării, adresată românilor de pretutindeni, fie ei în interiorul sau în afara granițelor. A avut încă de la prima apariție, contribuții de peste tot, a vorbit cu și despre oameni frumoși de la sat pân la oraș, de la munte și câmpie. E destul de anevoios demersul de a uni într-una toate viziunile astea minunat de diverse, când TATAIA-și are casa doar în capitală – oraș mare, centru pentru toate cele, cu un freamăt atât de hipnotizant încât aproape fiecare bucureștean se simte ca prin vrajă prins între porțile cetății. Cu greu mai poate să evadeze spre acel munte și acea câmpie…
Așa că TATAIA a tot cugetat adânc, apoi a pus piciorul în prag și și-a zis că trebuie musai să aibă case prin cât mai multe locuri frumoase din vasta noastră Românie.

Ne-am propus sa construim case TATAIA în mai multe orașe din țară în așa fel încât să putem reuni mai ușor comunitatea oamenilor care fac bine. Vrem să curgă mai ușor fluxul de idei, să iasă în față proiecte și oameni cu potențial, vrem să ne cunoaștem mai bine, vrem să retrezim la viață conștiința comună, vitală, la care contribuim cu toții în felurite moduri, dar separat. Vom crea o punte stabilă între cele mai importante centre culturale ale țării, să ne curgă pe bune același sânge prin vine.

Începem cu Timișoara, iar motivul este cât se poate de simplu, departe de vreo strategie geopolitică sau cultural-discriminatorie – am descoperit un om de-ncredere, dornic și voios, Manu Băbescu, draga TATAII. Manu este prima noastră coordonatoare locală, ea  va coagula “simțirea” timișoreană și-o va răspândi mai departe. S-a pornit deja în căutarea creierelor luminate din preajmă-i, a proiectelor de care merită să audă tot poporul, dar desigur că i-ar prinde foarte bine sugestii, așa că dacă știți ceva nu țineți doar pentru voi, trimiteți-i un mail.

Iar acum s-o cunoaștem pe Manu:

Manu despre Manu

Vin din Timișoara, am călătorit în jurul lumii, dar m-am întors tot în Timișoara. Am studiat pianul de mică dar am ales să scriu, îmi place să mă cațăr dar acum stau mai mult pe acasă; desenez dar nu am nicio noțiune tehnică. Am organizat mai multe evenimente culturale și aș vrea să știu că pot mișca puțin lucrurile în acest sens într-un oraș care are nevoie de mai mult activism și voință culturală. Am scris În căutarea fericirii-jurnal de călătorie în jurul lumii și public proză scurtă pe Liternet, gânduri și povești în TATAIA.

Cred că Timișoara are nevoie de un nucleu cultural, în sensul că multă lume face lucruri faine, dar le face fiecare de capul lui, și deși pare ciudat având în vedere că e un oraș relativ gestionabil/mic, nu se prea știu unii cu alții. Există câteva festivaluri și ințiative de coagulare a forțelor creative, dar nu e ceva cu o constanță care să dea cercurilor respective o stare de unitate. Ar fi o idee bună ca lumea să știe că poate contribui la o platformă culturală națională, prin care să își expună ideile free style. Legat de propunere, nici nu am stat pe gânduri având în vedere cât de tare m-a prins TATAIA de la prima colaborare și mai ales atunci când am putut să scriu despre unii dintre primii și cei mai semnificativi oameni creativi de pe plaiurile noastre. Am trăirea că prin TATAIA lumea cu idei în cap din Timișoara să se simtă băgată în seamă. Am zis: )

manubabe@me.com

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in ARTA, FOLCLOR, STIRE | No Comments »

Trăiește clipa. Nu e momentul.

February 27, 2013

de Diana Petruț


Alia Livia Lazăr (fotografie primită pe trimitechestii)

Într-o intersecţie a timpului, dintr-o parte, fremătînd de nerăbdare, vine „Trăieşte clipa”, iar din alta, cu un calm desprins din lumea de dincolo „Nu e momentul”.

„Trăieşte clipa” e fudulă, plină de sine, voluptoasă, sfidează toate stările de bun simţ, este posedată de priorităţi şi isterică la orice gest care ar putea să însemne amînare. Întreţine relaţii mai mult decît cordiale cu „Timpul trece”. Cînd se întîlnesc împreună la un pahar de ceva, fac ce vor din noi. Devenim nişte disperaţi ai momentului, fără măsură, un soi de consumatori excesivi  de „nimic prea mult”. Avem senzaţia că dacă nu acţionăm, reacţionăm la momentul X, pierdem introducerea, ajungem să ratăm punctul culminant, suntem exilaţi în ţinutul neîntîmplatului şi populăm casa regretului.  Fugăriţi de clişeul că timpul trece, ajungem să trecem peste multe lucruri. Să uităm ce e cu adevărat important, doar pentru că el, timpul, nu aşteaptă. „Trăieşte clipa” adoră să spună că nu are timp, nu se gîndeşte niciodată că timpul şi-l poate face, că noi suntem cei care îl croim şi care avem puterea de a-l împărţi şi a-l dărui. Ea nu ratează nicio ocazie pentru a-şi lărgi cercurile adepţilor, specialitatea ei este graba şi savurează intens comportamentul impulsiv. Nu se simte niciodată vinovată. Şi dacă i se dovedeşte că a pus stăpînire pe un om care nu are tăria de a fi cum îşi doreşte ea, aceasta nu renunţă. Se încăpăţînează să facă din el o marionetă a rătăcirilor şi a neîncrederii. „Trăieşte clipa” nu are viitor, prin urmare nu cunoaşte speranţa, nu a întîlnit răbdarea. Cît despre aşteptare, nici nu mai vorbim. Habar nu are cum să o gestioneze.

De aici şi invidia pe „Nu e momentul”. Un individ aparent tăios, deloc cuprins de îngrijorare de fiecare dată cînd se pronunţă. Nu simte remuşcarea lui cum ar fi dacă ar fi. Se întreabă des de ce se grăbesc oamenii, e o dilemă pe care încă nu a reuşit să o rezolve, poate asta e ceea ce îl păstrează în continuare rezervat. De nenumărate ori  s-a trezit faţă în faţă cu „Trăieşte clipa” şi de fiecare dată o lua la fugă şi o lăsa pe ea să cîştige. Prezenta un soi de slăbiciune în faţa acesteia, pesemne că se lăsa intimidat de frumuseţea ei. Să nu credeţi că e un laş. Tocmai, îţi trebuie curaj şi multă înţelepciune să stai să cîntăreşti lucrurile. Da, trebuie curaj să vrei să aştepţi, să nu te încîlceşti în iţele deznădejdii. Cel mai greu e să simţi cînd rişti să devii prizonierul  iluziei. Aici „Nu e momentul” poate deveni toxic. Te poate ţine într-o beţie a simţurilor, într-un joc al imaginaţiei, într-o dependenţă de un anumit context şi dorinţă, de ţi-e teamă să mai ieşi. „Nu e momentul” face tot ce poate să te recupereze şi apelează la amica lui din copilărie, „Împăcarea”.

E rîndul ei să stea de vorbă cu sufletul celor furioşi, să-i facă să se simtă împăcaţi cu deciziile pe care le-au luat şi să-l lase pe „Nu e momentul” să-şi facă treaba pînă la capăt. Poate cîndva, capătul e acolo unde „Nu e momentul” se contopeşte cu „Trăieşte clipa”.

 

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

(Nu) Avem Timp (text și ilustrație Ada Muntean)

Timpul (text Amelian Rupa, vizual Alina Andrei)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Discriminarea moarte are

February 26, 2013

de Ioana Cotulbea


ilustratie de Alex Roșca

În ultima vreme simt că îmi găsesc din ce în ce mai greu locul în orașul ăsta sau poate în lumea asta… ‘S aceiași oameni care mă-nconjoară, aceiași oameni care mă minunează, aceiași care mă oripilează și totuși parcă golurile dintre noi toți s-au mărit și gravitează deasupra noastră o constantă stare de anxietate. Ne bucurăm fiecare de lucrurile noastre mici și ne asmuțim câinește unii la alții, cu prima vibrație negativă, apărând lucrurile alea mari.

Facem imediat un pas la dreapta sau la stânga într-o tabără sau alta și luptăm pe capete împotriva discriminării. Și-s atâtea lupte de dus câte capete, pentru că până la urmă în societatea asta suntem toți discriminați. Ești discriminat dacă ești gay, cocalar, țigan, evreu, hipster, corporatist, roaker, stelist sau rapidist, gunoier, femeie de serviciu, politician, jurnalist, creștin-ortodox, mare mahăr sau pierde-vară, ochelarist, pițipoancă, drogat, beat, plouat, prea trist sau prea vesel. Oricine ai fi și orice ai fi cu siguranță se găsește cineva să aibă ceva de zis la adresa ta. Unii sunt discriminați mai mult decât alții, unii discriminează cu vorbe, alții cu bâte.

Am prieteni  gay, dar am în același timp prieteni care recent și-au reconsiderat credințele religioase și care propovăduiesc uniunea bărbat-femeie. Am prieteni care explorează “stările alterate de conștiință” prin droguri puternice și în același timp alții care n-au pus niciodată gura pe-un joint și care consideră campaniile anti-drog binevenite. Am prieteni hipsteri și am cunoscut cocalari mai frumoși și mai omenoși decât multe alte specimene umane. Am prieteni grafferi, care circulă pe străzi cu târșă chiar și fără spray la ei, pentru că poliția face un obicei din a legitima și chestiona pe oricine c-un look mai “underground”. Am și un prieten polițist, un om foarte ok de altfel. Am prieteni corporatiști și-n același timp prieteni cu vederi new-ageiste care mai în glumă mai în serios, consideră că Satana e de fapt “corporația”. Am prieteni mulți care au plecat sau își doresc cu tot dinadinsul să plece din România, dar am la fel de mulți care îi urăsc pe-acești din urmă și își iubesc nespus țara. Cum vine asta? Discriminăm în momentul în care începem să catalogăm, să băgăm pe fiecare în sertărașul care i-a fost alocat, cu statutul care îl pecetluiește indiferent, cu întreaga pleiadă de concepte și valori pe care i-o aruncăm asuprăi, pre-conceput. Dacă continuăm în ritmul ăsta o să rămânem toți singuri, fără niciun prieten, toți împotriva tuturor. “An eye for an eye, and in the end the whole world would be blind”.

Fiecare dintre noi a fost în postura de discriminat și fiecare a fost în alt moment discriminatorul. Știm cu toții pe bune cum e să fii de ambele părți. Discriminezi pentru că ai fost discriminat la rândul tău. E un cerc vicios care trebuie rupt undeva.
Un cerc foarte greu de rupt pentru că nedreptăți se comit la tot pasul, flagrante, complet absurde, iresponsabile; și pe deasupra, atât de prostești încât uneori rămâi cu gura căscată și te-ntrebi dacă nu-i totul de fapt o glumă proastă, pentru că singurul efect pe care îl poate produce de partea opusă este acel sentiment că ești îndreptățit să dai cu vorba, respectiv parul, înapoi.

Iar adevărul e întotdeauna undeva la mijloc. Mesajul strigat, și de o parte și de cealaltă, nu e niciodată adecvat discursului interior, pentru că dacă e luptă lovitura trebuie să doară, să jignească, să abuzeze. Ne transformăm din oameni în purtători de idei, pe frunte.
Același pattern din nou și din nou. Câteodată am senzația că patternul e de fapt cel care guvernează, mai departe de orice ni s-ar părea drept sau nedrept, conducând constant către discordie fără vreo speranță de soluționare, mânându-ne pe toți ca pe-o cireadă de vite oarbe, oarbe la tot ce ar putea însemna comun…

Mă trezesc în discuții lejere și vesele cu oameni minunați că ajungem câteodată într-un moment de răscruce dintr-o replică întâmplătoare vizavi de un subiect “tabu”; unul dintre noi se simte ofensat și din acel moment totul derapează. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă cert cu oameni pe care îi iubesc, doar pentru simplul fapt că am purtat o conversație care ne obliga să luăm câte o parte sau alta.
Ce e mai grav e că din ce în ce mai multe subiecte sunt “tabu”, sau de fapt, că avem din ce în ce mai mult pornirea de a ne delimita “partea” și de a trece instant în ofensivă.

De cele mai multe ori ne poziționăm într-un loc sau altul, din frică. Și făcând asta, perpetuăm frica. Suntem ființe empatice, orice-mi zici, dacă-mi zici din frică, eu asta o să simt și cel mai probabil asta o să dau mai departe.

Iubirea nu cunoaște frica, iubirea e leoaică tânără zicea odată un prieten. Cu-acest text, mă leg să mă gândesc de două ori când dau cu nasul de frică și să-mi întorc fața către iubire.

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 3 Comments »

In 4 (patru) timpi

February 25, 2013

text și fotografii de Alex Roșca

Timpul e nerabdare.

Nu am suficient timp sa fac tot ce as vrea, sa-mi demarez si sa imi duc la bun sfarsit toate proiectele, pe care le vreau gata acum, toate imediat, in acelasi timp, pentru ca fac totul in contratimp si in acelasi timp, nu ma pot concentra pe mai multe lucruri deodata, si pentru ca simt ca timpul meu a trecut, sau inca nu a venit, sau pentru ca unele lucruri se intampla cand le vine timpul (ceva ce nu poti controla tu). Si pe masura ce trece timpul, ti se pare ca descoperi si mai multe lucruri de facut, lucruri pentru care insa nu ai timp.

Asa ca ce e cu timpul? Ma gandeam ca am sa realizez chestiile astea in timp. Insa timpul trece, iar eu ma trezesc ca nu prea mi-e clar nimic.

Timpul e un concept inventat de om pentru a-si justifica nerabdarea si rasfatul. Desi nerabdarea e alt concept inventat prin relatie cu timpul. Uite, eu unul am chef sa se intample toate atunci cand vreau eu, si mai ales, cat de repede – asta e rasfat. Daca am o idee, un proiect, o dorinta, un obiectiv, am nevoie sa se intample numaidecat, instantaneu, imediat. Nu mai am rabdare. Si nu stiu daca as fi capabil in a ma lansa intrt-un proiect de anvergura, cu o desfasurare in timp. Rezultatele trebuie sa fie imediate. Si exceptionale. Ceea ce de regula nu se intampla. Pentru ca nu le acord timpul necesar.

Timpul e amintire.

Azi dimineata ies pe balcon. 8:20, sambata, soare.

Episod proustian: sunt dimineata la mare, e racoare, chiar daca e soare, aerul e curat, e liniste, in departare se aude marea si pescarusul. Miroase a mare. Sunt mahmur de aseara. Sunt fericit. Sa vedem ce e de facut azi. End.

Intru repede inapoi in casa, inchid usa la balcon.

Incep sa contest masiv rostul amintirii. Fiecare amintire reprezinta ceva ce a fost odata. Deci care nu mai e. Oricum, cred ca facem apel la amintire in momentul in care constientizam o lipsa, cand ceva nu mai e. Asadar, orice amintire are in ea, intrinseca, o melancolie, un regret, un “ce misto a fost, ce frumos era, cat ne-am mai distrat “ etc., toate la timpul trecut.

Bun, nu contesta nimeni aspectul utilitar si documentar al amintirii: stiu strada aia pentru ca am fost acolo, stiu obiectul ala pentru ca l-am mai vazut, stiu figura aia pentru ca am mai vazut-o, mi-am adus aminte sa fac aia pt ca trebuie, etc… dar in rest, amintirea imi pare un sistem masochist de dezgropare a melancoliei, a regretului, a zambetului fals. Haideti, pe bune acum, amintindu-va ceva (si nu vorbesc aici de o gluma, de un banc), cati n-ati zambit stramb, cati n-ati oftat apoi dandu-va seama ca momentele alea au trecut, si orice reeditare fortata a lor ar fi ca o continuare proasta de film, si asta daca se mai poate…?! Amintirea nu e decat o dovada a impotentei, a faptului ca nu poti sa mai faci/ai ce ai avut intr-un anumit moment in spatiu si timp. E o confirmare a unui handicap, a unei mutilari. Amintirea e dovada palpabila a faptului ca esti amputat, o constientizare a unei incapacitati.

Pentru ca atunci cand iti amintesti ceva, descoperi un regret, o tristete ampla, nedefinita, a faptului ca nu mai poti avea acum ce ai avut odata.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in ARTA, DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Timpul meu nu e timpul tău

February 20, 2013

Interviu colectiv


Vlad Eftenie (www.veftenie.daportfolio.com)

Timpul este o coordonată fundamentală în funcție de care ne organizăm mintea, nevoile, viața. O coordonată fundamental relativă și subiectivă. Depinde de întregul context istoric/zonal/cultural/social/politic/experiențial/personal. Dacă arunci un ochi prin studiile care s-au făcut de-alungul timpului despre timp, realizezi ca e o convenție atât de aparte încât devine foarte dificil să te referi la timp cu titlu general.

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Începem cu o întrebare colectivă, care sondează viziunile personale despre timp:
Ce înseamnă pentru tine timpul? Care sunt lucrurile care îți influențează simțitor percepția asupra timpului?  E diferit felul în care te gândești acum la timp, față de cum priveai problema asta cu ceva vreme în urmă?

Mulțumim tuturor celor care au răspuns întrebării noastre, vizual – Vlad Eftenie, Sorina Vazelina, Noni Bug, și în scris – Felix Tzele, Oana Zaharia, Vlad Eftenie, Rucsandra Pop, Ileana Selejan, Dan Petre, Luiza Zan, Rufi, Cynthia Canela, Alexandra Pirici, Alex Molico, Etiene Dupri, Aura Sorescu, Mihai Goțiu, Răzvan Giula, Mihaela Matei, Manu Băbescu, Mihaela Vodă.

FELIX TZELE
Timpul e o pereche de cearcăne ce se adâncesc ȋntr-un puţ fără fund. O beznă prin care bâjbâi ȋmpins de la spate spre o direcţie necunoscută. Pete negre ȋn jurul ochilor. Timpul e incertitudine şi e foarte bine că e aşa. Când totul devine cert, ȋnseamnă că am murit. Fac tot posibilul să stau departe de Timpul ăla.

Depinde de acţiune. Când alerg prin Drumul Taberei sau fac gimnastică prin casă, nici nu ȋl simt. Când scriu, se transformă ȋntr-un fluture de noapte negru care fâlfâie greoi peste cuvinte. Când sunt cu ea, pierd noţiunea timpului. Şi aşa mai departe.

Nu mă (mai) gândesc la timp. Nu iese nimic folositor din jocul ăsta. Ultima oară când am rumegat timpul, a ieşit o povestire s.f groaznică. Nu ȋnţeleg cum i-a reuşit lui Proust treaba cu madlenele. Poate era francmason. Uite, când mă gândesc la timp, îl pierd cu lucruri nefolositoare.

Emoţiile, durerea, plăcerea, fluxul conştiinţei… poate că ar mai fi câteva miliarde de variabile care nu îmi vin acum în minte sau pe care nu le ştiu. Toate influențează percepția asupra timpului.

Iarna asta mi-am cumpărat un ceas de mână. Am văzut un Casio F91W pe un forum. Este vorba despre modelul acela pe care îl purta Osama Bin Laden în filmările Al-Jazeera. Dar eu nu de acolo îl ştiu. Mi-a adus aminte de copilărie şi de ceasurile vândute de basarabeni într-o piaţă din Alexandria. Nu am stat prea mult pe gânduri, am zis că trebuie să am unul. Şi acum să răspund la ȋntrebare. Limbile ceasului se mişcă ȋntr-o singură direcţie. Percepţia mea asupra timpului respiră, are memorie, este tot timpul ȋn relaţie cu ce a fost, ce este, ce va fi. Eu tot timpul mă uit ȋn spate, secundele niciodată.

Când eram copil, gândeam în anotimpuri. Toamnă, iarnă, vară, primăvară, fiecare sezon avea ceva special. Trăisem puţin, era destul loc în memorie. În adolescenţă eram revoltat. Printre altele, nu înţelegeam care era treaba cu timpul. Apoi am ajuns la facultate şi am început să citesc. Am dat de Husserl, fenomenologie, ipoteza Whorf-Sapir, etnometodologie şi studii antropologice despre triburile amazoniene în care nu există concept separat pentru Timp. Nu pot să spun că m-a iluminat ce am descoperit în facultate. Am aflat, însă, că timpul poate fi şi altcumva. Timpul e istorie, cultură, cunoaştere, natură, fiinţă, toate astea amestecate. Acum am mai multă răbdare. Îmi construiesc propriul Timp.

OANA ZAHARIA
Chiar mă întrebam ce se întâmplă cu mine în ultima vreme. Mi-am dat seama că nu mă mai uit la ceas. Pur și simplu nu mă interesează cât e ora. Nu am ore potrivite pentru anumite activități, căci toate orele sunt absolut ideale pentru absolut orice activitate. Cam așa simt eu. Prin urmare, da, există o discordanță monstruoasă între percepția mea asupra timpului și convenție în sine.

Dar din câte îmi amintesc, înainte îi dădeam ceva importanță. Asta se întâmplă când ai un program fix, cred. În timpul școlii sau când ai un job de 8 ore pe zi, îți pasă mereu cât e timpul. Te întrebi mereu câte minute mai sunt până la sfârșitul orei sau câte ore mai sunt până poți pleca acasă de la job. Nu Dumnezeu este măsura nefericirii noastre, Lennon băiatule, ci timpul.

Nu mai știu de când am început să nu mă mai întreb deloc despre timp. De asta nu știu ce să răspund când cineva mă întreabă la telefon: „La cât ne întâlnim, la 5?” Și eu n-am habar niciodată ce oră e, nici măcar aproximativ.

Cât despre decenii și veacuri, au început să mi se pară din ce în ce mai scurte. Parcă mai ieri mișunau pe-aici Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Ce să mai zic de zilele săptămânii sau ce lună vine după asta.

Și de când nu mă mai gândesc la timp, am observat că nu mai îmbătrânesc.


Vlad Eftenie (www.veftenie.daportfolio.com)

VLAD EFTENIE
Timpul, acel copil jucaus, acea masca cu o mie de fetze, acea vesnica intrebare. Il ai sau nu. Curge, zboara, trece. Atatea stari de agregare, atatea necunoscute imi spun clar ca nu trebuie sa caut o definitie. Ca nu trebuie sa inteleg. Nu cu mintea poti intra pe poarta timpului. Simtind, emotia aduce ecouri. Mai e timp? “Ce greu trece!”….sau… “parca a fost ieri, ce repede a trecut!” Incercam sa ne traducem timpul dandu-i dimensiuni, forme. Treceeste si va fi. Cel mai greu pare a fi de tratat cu prezentul. Ce ne facem? Timpul ne ajuta sa percepem inaintarea. E clar ca nu stam pe loc. Cum ar arata o lume fara timp? Basmul ne spune ca omului nu-i este accesibil acest taram. Aleodor este tentat sa umble in Valea Plangerii si este izgonit inapoi in spatiul cel cu timp. Si moare. Pedeapsa e capitala atunci cand incerci sa i te sustragi. Bine, si Pink Floyzii au avut dileme, puse insa pe melodie. Cum mai suna inceputul acela halucinant cu o mie de ceasuri….

Iata, timp transformat in litere. Ma gandesc ca timpul nu e imporant ca entitate imposibil de cuprins ci prin ceea ce devine vizibil, palpabil. Prin ceea ce timpul decanteaza ca prezenta. Ca aceste litere, ca aceste idei, ca acele gesturi, ca acele urme, ca acele amintiri despre acele lucruri intamplate, ca acele vise despre ceea ce inca nu s-a intamplat. Timpul ca urma vizibila, ca urma dorita. Este in afara noastra sau in noi? Stiu, prietenul meu german vine mereu la fix. El e fauritorul propriului timp exact. Eu imi acord inca 15 minute. Pentru mine timpul e in afara mea si eu curg cu el. Mai repede sau mai incet. Sau zbor? Surferul care merge pe val e cu singuranta ancorat in timpul lui prezent. Sau ma petrec? Depinde de stare, depinde de ceea ce am mancat, iubit, visat. Timpul pregatirii, timpul intelegerii. Totul cere timp, pe care trebuie sa-l avem de undeva. Cred ca timpul trece cu exactitate simtita atunci cand faci bine ceea ce ai de facut. Devine scurt sau lung cand pierzi pasul, sincronizarea, tempo-ul. Poate fi un bun indicator al unei functionari eficiente si armonioase. Bunaoara eu simt ca ma sustrag timpului de ceva vreme. Simt ca il pacalesc, ca ma joc “faţea” cu el. Cand esti tu cu tine si gravitezi in jurul tau, timpul tau devine stapan peste timpul exterior. Eu, inlauntrul si in afara mea? Pai da…

Timpul, acea tensiune care descrie consumarea energiei arcului armat la nastere cu o cheitza magica. Se si aude, bataile inimii sunt cu siguranta masuri fidele ale timpului tau. Tot ce se intampla imprejur are un ritm al lui in care se consuma. Da, si mai era cliseul acela cu “pentru totdeauna”, “4ever” spus atunci cand intr-o necunoastere absolut copilaroasa ei vor sa ofere garantii. Ce stim noi despre “mereu”? Abia stim cine suntem azi, cu ceva noroc, dara’mi’te ce va fi peste un timp cand vom fi altii?

Probabil cel mai interesant lucru de timp nu este sa incerci sa-l afli sau sa-l intelegi ci sa iti pui cat mai multe intrebari, sa te asculti si sa-i afli ecoul in felul in care mergi, in care respiri, in care clipesti. Si apoi sa te uiti imprejur. Chiar asa, cum arata timpul celorlalti? Ma apuc de citit.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, INTERVIU | 5 Comments »

Placere

February 20, 2013

de Maria Magdalena Movila

(text primit pe trimitechestii)


Alexandra Rapcencu – Paulette (lucrare primita pe trimitechestii)

Placere. Voluptate. Atingere. Fior. Ce poate fi mai satisfacator??!! Sexualitate. Drog lent. Intimitate. Scriu cuvinte pentru ca nu reusesc sa formulez fraze coerente. Dar exista fericire mai inaltatoare decat fiorii care iti traverseaza taios abdomenul sfashiat de o mana flamanda ?! Ce poate fi mai placut decat placerea?! Si ce placere mai placuta decat energia-vartej in care se prind maini, picioare,organe,lichide, tesuturi, celule, atomi,ganduri,respiratii??!!
Asta e forta care ne misca, ne impinge,ne pastreaza vii. Placerea.

Vorbesc organele din mine. Prind forme. Se umfla. Ma striga. Se cearta cu gandurile mele. E mare zarva. Nu-I loc de mine. De dorinte nici vorba.

Cand o sa fiu mare o sa ma fac femeie frumoasa. Si-o sa-i fut pe toti :) ))))))
Aberatii ovariene.

Restabilesc legaturi cu materia din jur. Si am senzatia ca fac bine. Nu am ganduri.
Nu am dorinte. Deci astazi sigur nu sufar.
Simt o placere filozofica care e buna numai pentru acum. Maine o sa-mi vreau iarasi drogul. Placere macra. O s-o caut prudent,fara sa ma dau de gol. O sa ma maschez in cenusareasa si-o sa ma prefac cuminte. Cine ar putea sa banuiasca. O sa astept sa-mi vina cartile bune. O sa ma prefac ca fac ceva. Si n-o sa fac nimic.

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in ARTA, DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Banda lui Cataroiu live

February 4, 2013

Ca muzica lăutărească să nu fie uitată, pe 15 februarie la Club Modern (str. Mihai Eminescu,  nr.127),  După Ureche vă invită la petrecere.  Banda lui Cătăroiu live (voce, vioara primă, vioara a doua, contrabas, chitară, acordeon)  va da tonul la chef,  acesta continuând cu Pantazică, Matei  şi  Paul (aka rekabu şi  sillyconductor).

Cristian Geagu «Cătăroiu» duce mai departe tradiția familiei sale, fiind cel din urmă și singurul urmaș al vestitei familii de lăutari Cătăroiu, din Tismana.

„Melodiile pe care le cânt sunt compuse de bunicul și tatăl meu. Versurile multor cântece sunt inspirate din fapte reale. Bunicul meu erau un artist popular adevărat, el compunea pe loc versurile și linia melodică.  Cânt de la vârsta de nouă ani alături de tatăl meu. Am cântat la vioară, iar după ce a murit tata am început să cânt și vocal.”

Cu alai c-asa-i la noi!

 

Share on Facebook

Posted in FOLCLOR, INPROGRAM, MUZICA | No Comments »

Dilema Veche ne întreaba de sanatate

January 18, 2013

La început de an, Diema Veche se întreabă de sănătatea “întreprinderilor” independente românești, artiștilor și grupurilor cultural-artistice,  publicând și un scurt interviu cu redactorii șefi ai câtorva dintre revistele indie tipărite de pe piață – Revista de povestiri, Revista Arte și meserii, Institute, the magazine, Love Issue și prezenta în cauză, bunul nostru TATAIA. Interviul este realizat de Cristian Lupșa de la Decât o revistă, una dintre primele reviste din valul recent de publicații de acest fel.

Ne vin în minte deopotrivă problemele de care ne-am lovit și de care se lovesc aproape toate proiectele independente (a se subînțelege – fără un suport financiar în spate) dar și povești despre bucuriile de care avem parte în tot acest proces. Salutăm cu drag interesul pentru tot ce înseamnă inițiativă independentă, cultură alternativă, artiști și oameni creativi care răzbat în afara/sau la marginea sistemului și le mulțumim celor de la Dilema Veche pentru suport.

Mai jos, o parte din interviu. Întrebările lui Cristian Lupșa – DOR și răspunsurile Ioanei Cotulbea – TATAIA.
Inteviul integral, cu răspunsurile redactorilor șefi de la celelalte publicații îl găsiți aici.


Copertă TATAIA #5 / TATAIA #4

De ce faci revista pe care o faci? Vrei să spui ceva, să salvezi ceva, e pentru tine, e pentru alţii etc.

De ce fac ce fac? Asta-i o-ntrebare pe care și-o pune “ong-istul” la cafeaua de dimineață când își dă un răspuns cu probabil prea mult sens și care revine în momentele de taină, alea când încerci să găsești un fir epic între vis/acțiune/reacțiune, între ceea ce vrei tu să dai și impactul real în cel care primește. E refrenul melodiei, n-ai ce-i face :) )

Pentru mine fix astea-s cuvintele care-mi gravitează în minte la sfârșitul fiecărei etape, când se trage linie și lucrurile se reașează pe poziții, fie noi fie vechi. Întrebarea asta deschide în mine un întreg proces de analiză care defragmentează toată situația, de la nevoia reală în comunitate/în țară de un asemenea proiect, dacă noi reușim să îi răspundem, și apoi mai departe – dacă această nevoie e una creată printr-o mică magie de marketing sau e vorba de un sentiment mai valoros ca cel de cunoaștere/deschidere/expansiune etc.; cum se raportează individualitatea mea la semnificația lucrului pe care-l dau, la tot ceea ce presupune munca în sine; care e raportul între efortul depus, impactul propus și cel rezultat și desigur asta continuă la nesfârșit.

E de fapt un proces care mi-e necesar ca instrument mental, dar care vine să-mi liniștească niște ape de altă natură. Aproape de fiecare dată e epuizant și de fiecare dată educativ și reconfortant, pentru că până la urmă ecuația ajunge să se echilibreze și na, în contextul ăla răspunsul e “e bine că fac ce fac. Noi facem bine ;) )

De multe ori e genul de discuție pe care o avem cu toți cei implicați în asociație și e interesant că fiecărora ni s-a tot schimbat punctul de privire, respectiv lucrurile pe care puneam accent, ne-am tot rotit sau mai degrabă am roit, dar am reușit să păstrăm comun centrul de interes.

Facem revista asta pentru că trebuie s-o facem, pentru că a venit de la sine :)

TATAIA e felul în care noi contribuim la evoluția comunității, aportul pe care ni-l aducem mai departe de statutul de rotiță-n sistem – oricare-ar fi ea cu toții suntem una. Ingredientele-s dintre cele mai simple și mai des întâlnite – răspândim idei și povești, care conectează în jurul lor o comunitate, oameni cu valori de aceeași natură, care la rândul lor contribuie cu câte-un “bine” la binele comun.

Revista asta implică niște eforturi pe atât de multe planuri, care nu au cum să fie recompensate în vreun fel, de fapt nu ai cum să te aștepți să primești ceva la schimb. E o muncă al cărei simplu act te împlinește.

Am început acum 3 ani cu încrederea că pe lângă oamenii creativi, inventivi, proaspeți pe care-i știam sau de care auzisem și cu care am fi putut să umplem vreo 2 numere, mai sunt și alții prin diferite cotloane. Și că ar fi frumos să îi reunim pe toți oamenii ăștia frumoși, să le dăm minge și teren de joacă și să-i dăm drumul, să experimentăm.

TATAIA a fost ca efectul unei revelații, momentul în care se aprinde becul și se vede camera și ei, ce să vezi, parcă știai camera, dar ce sigur pășești acum că e lumină. Pe adresa trimitechestii am început să primim încă de la primul număr o grămadă de contribuții. Românii sunt creativi și au o imaginație incredibilă, uneori extrem de naivă și copilăroasă, alteori bolnavă, de fiecare dată surprinzătoare prin ceva.

Felul sincer în care oamenii se expun întregii lumi, deschiderea cu care lucrează unii cu alții pe aceeași idee și cum de fiecare dată din cumulul de expresii răzbate-un suflu și-un ritm comun. Când se naște așa ceva e motiv suficient pentru orice :)


Copertă TATAIA #2 / TATAIA #3

Care e rutina de producţie – cum arata viaţa de zi cu zi a unui “conducător” de revistă indie?

Una dintre chestiile mișto la “indie, e tocmai faptul că ziua unuia nu cred că seamănă neapărat cu a altuia. Avem ore de muncă, ședințe, întâlniri, deadline-uri, dar flow-ul diferă de la publicație la publicație și mai ales de la om la om.

La TATAIA suntem cu toții conducători și subordonați, treburile se-mpart la toată lumea, fiecare e și coordonator și roboțel când e nevoie. Chiar dacă avem zone de care ne ocupăm fiecare îndeaproape, ne implicăm până la urmă toți în tot. Avem câte un cuvânt de spus în oricare dintre laturile proiectului și cumva se creează armonia în înțelegere. Cum se întâmplă asta n-aș putea să explic, e un soi de magie. E magia flow-ului ăla de care am scris la început, propriu fiecărui grup în parte, fiecărei indie.

E un gen de activitate, de implicare, de responsabilitate care lasă foarte greu să se instaleze rutina. Sunt desigur momentele alea din fiecare zi în care răspundem/postăm/facem drumuri etc., lucruri care se repetă, dar cumva se face că-n fiecare dintre ele mai întâlnești un om, o viziune care-l face special.

Într-o lume ideală, ar arăta altfel ziua respectivă?

Pentru mine o lume ideală ar presupune o altă realitate, un alt sistem de percepție, de abordare, de simțire, atât de altfel încât nu ar mai fi nevoie de aproape niciunul dintre instrumentele pe care le folosim în prezent.

Într-o lume ideală, sharingul s-ar întâmpla la un nivel mult mai subtil și mai complet decât ne-am putea imagina acum, revistele indie nu și-ar mai găsi vreun rost, revistele nu ar mai avea rost ;)

 

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR, INTERVIU | No Comments »