Aia cu microbusul – true story -

de Ilinca Tamara Todoruț
ilustratie Ana-Maria Grigoriu

primite pe TRIMITE CHESTII

- Un autobus? Ca și Martin Luther King?
- Nu, un MICRObus. Poftim?? Ca și…
- Martin Luther King!!!
Mica deja intrase într-o isterie de râs din care știam prea bine că n-o s-o pot pescui.
- Da…Martin Luther King. Îmi bag picioarele.
Eram bosumflată. De zece minute îi turuiam ideea mea, evident genială și hyper-originală, pentru o povestioară temă de casă la cursul de creative writing. Cu un touché de zile mari, Mica mi-a spulberat toate visele. O povestire despre rasism și discriminare într-un mijloc de transport în comun. Originalitate zero. Autobusul meu era imaginea recognoscibilă a lui Rosa Parks care a refuzat să cedeze locul unui american alb. A urmat ceea ce s-a numit Montgomery Bus Boycott, condus de Martin Luther King. Preacher preach: been there, done that. Și totuși i-o treabă cu povestea asta.

***

Nu autobus, era microbus, am mai zis. Un microbus parcat la gara din Budapesta așteptându-și pasagerii care soseau și cam întârziau în grupulețe. Toți români. Adică cetățeni români. De etnie maghiară, romă și română. Peisaj familiar al destinației: Cluj-Napoca. Microsocietate într-un microbus: ideea genială pentru povestirea bazată pe ce mi se întâmplase vara aceea. Cu câțiva prieteni, ne întorceam acasă de la Sziget. Eram murdari, obosiți și visam mâncare. Așteptam nerăbdători plecarea.  Microbusul e aproape plin, mai sunt doar patru scaune libere. Apar și ultimii pasageri, un cuplu respectabil de vârstă mijlocie, peste numele cărora șoferul trage două linii tacticoase pe lista sa. Cuplul se urcă în autobus, privesc în jur unde să se așeze. Nu prea mai au de-ales. Sunt două scaune pe partea culoarului, da nu sunt unul lângă altul. Împreună sunt doar două locuri chiar în spate, unde este un șir de patru scaune. Cuplul nu se mișcă. Se întorc spre șofer, vorbesc domol cu el. Șoferul ridică din umeri, spune că n-are ce să facă. Nivelul vocilor crește. Domnul, cu o disperare palpabilă în glas, se plânge că a făcut rezervări încă de pe-acum două săptămâni, și că așa ceva nu se poate. Multe lucruri nu se pot. Nu înțeleg ce se întâmplă, care-i problema. Toată lumea din microbus ciulise urechile demult. Câte unul se mai ridică de pe scaun, privește în spate. Ce naiba? De ce nu vor să stea în spate? Mă aplec și eu peste culoar. Două locuri libere. Mă ridic în genunchi pe scaun. Pe locul cu vreo cinci rânduri direct în spatele meu, cum ar veni al treilea scaun din șirul din spate, stă o femeie. Nu se mișcă, tace, se uită în jos.
- Pe bune? O întreb pe prietena mea de lângă mine. Se schimonosește a scârbă.
Mă uit la cei doi din picioare. Mă uit la pantofii lor, la hainele lor, la fețele lor, încerc să ghicesc ce au în bagaje. Totul la ei e normal. Nu înțeleg. În microbus e tot mai mare agitație. Bombănelile se transformă în vociferări. Ne țin pe toți în loc! Haide nene așează-te odată! Șoferul e roșu roșu la față. Câțiva întreprinzători vorbesc cu ăia doi care au câte-un loc liber lângă ei. Nu se pot muta unul lângă altul? Dă-i în pizda măsii, vreau la fereastră. Amândoi vor la fereastră. Cuplul în picioare stă pe poziții, e stoic, statuar chiar. Își apără familiile și nevoile și neamul. Mă ridic în genunchi. Femeia tace, cu ochii-n pământ. Microsocietate clujeană.
- Hai mă să ne mutâm în spate, îi zic prietenei mele.
- Glumești. Să mă pupe-n fund.
Îi întreb pe ceilalți doi prieteni care stau pe scaunele din fața noastră. Nu vrea cineva să se mute cu mine-n spate, și cel rămas să vină pe locul meu? În spate-i mai strâmt, nu vrea nimeni.
Nimeni nu se mișcă și toți vor să se miște. De la A la B odată.
Aud un zgomot care-mi atrage atenția. Un oftat, un tânguit, ceva…adânc. Mă ridic repede pe scaun și mă uit în spate. Femeia e în picioare. O văd cum își ridică mâinile spre cap și își trage baticul cu flori de pe cap. Două cozi lungi împletite cu șnur roșu. Se apleacă rapid, hotărâtă, își apucă tivul fustei lungi și-și ridică poalele-n sus.
- Îs curată!
Un jupon lung, alb, imaculat.
Cuplul îi evită privirile, ochii drepți drepți mari spre ei. A clipit. Își lasă fusta să cadă.
În dreptul meu, de peste culoarul autobusului, o tipă privește încremenită. Îi ating mâna.
- Mută-te cu mine-n spate.
- Hai.
Repede ne luăm lucrurile și mergem în spate. Cuplul ne mulțumește și se așează în locurile noaste. E destul de OK, sunt unul lângă altul, numai culoarul mic între. În gând îi urez succes domului șapte ore lângă pritena mea care scuipă foc pe nări, și mă rog să ajungă-n Cluj fără traume majore.
Eu m-am așezat lângă femeia cu pricina. Până la prima oprire, timp de o oră și jumătate nu am schimbat nici o vorbă. I-a luat mai mult decât de-obicei să-și lege baticul înapoi. De la benzinăria la care ne-am oprit, fiecare ne-am întors cu câte ceva. Eu cu apă și o pungă de caise. Tipa care s-a mutat cu mine-n spate și-a luat ceva bomboane. Femeia s-a întors cu pâine și un pui rotisat. Un pui întreg. Ne desfacem toți trofeele de vânătoare. Pungile cu caise și bomboane în două secunde, oferind celorlalți.
- Vreți caise?
- Și bomboane?
Dă din cap că nu, timidă, nici nu înțeleg ce zice. Se chinuie să despacheteze puiul ăla ca să mănânce cât mai comod în bus. A reușit cumva.
- Luați, mâncați…
- Nu, mulțumesc…
- Ia…
Rup un pic de carne cu mâinile din politețe. Mestec încet, fără chef. Ea mănâncă mai repede, îi e foame.
- Ia de-aici.
- Nu, mersi, mi-e destul.
- Ia de-aici că n-am pus mâna acolo.
O secundă nu știu ce să zic. Mă uit la ea.
- Da’ nu contează.
Sfâșii o bucată mare. Mănânc cu poftă. Mâncăm amândouă cu poftă. În zece minute am topit puiul până la oase. Mă ling pe degete. Mâncăm caise la desert.

Restul drumului am mai povestit câte ceva. Chestii banale. Ce-am căutat fiecare la Budapesta, ce studiez eu, ce lucrează ea, întrebăm de familii, de bărbați, de copii etc. Ea a fost la Budapesta ca să-și conducă fiul la aeroport. Merge să-și caute ceva de lucru pe-afară. Da, îi zic, și eu am plecat. El are 17 ani. Eu am plecat la 16. O să fie bine, să stea liniștită. Îi o mamă tânără și fumoasă. No lasă. Ai apă?

***

I-am uitat numele. Nu i-am uitat fața, zâmbetul, cozile, geamătul ei, cuvintele și poveștile, fricile ei, puiul ei. Și dac-o să cad vreodată-n cap și-o să-mi uit propriul nume, n-o să-i uit fusta albă. Numele i l-am uitat fiindcă nu contează. Pentru mine, ea a devenit ceva mult mai larg decât un individ anume.În mintea mea, îi spun Maria. Maria nu-i o persoană. Fiindcă s-a-ntâmplat să mă nasc într-o cultură creștină, evident că Maria e din start simbolic. Între Sfânta Maria și Maria Magdalena, între fecioară și curvă. Maria este ideea preconcepută impusă asupra femeii, cu care ca femeie te vei lupta toată viața. Fiindcă ești o ființă vie care nu se potrivește unei idei. Și trist, nu ideea este cea care moare. Maria este femeia care suferă din cauza unei idei a societății în care trăiește. Maria aș putea fi eu.

Așadar Maria, ce vroiam să zic? Maria Luther King :) Mersi c-ai stat lângă mine în microbus.

 

Articole asemănătoare:

Discriminarea moarte are (text Ioana Cotulbea, vizual Alex Roșca)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR | 1 Comment »

March 29, 2013

One Response to Aia cu microbusul – true story -

  1. M on June 27, 2013 at 18:46

    Mi-au dat lacrimile. Multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*