Tot pe drum, pe drum, pe drum!

de Margareta Eschenazy

Textul si colajele au fost create in timpul atelierului Moses Stories, parte a proiectului Varsta 4, proiect de arta comunitara, desfasurat de tangaProject impreuna cu rezidentii caminului de persoane varstnice Moses Rosen.

Moses Stories este o arhiva performativa de povesti personale ale rezidentilor caminului, dezvoltata pe teme si subiecte care pornesc de la experienta de viata a fiecaruia dintre ei.


1940 – Bucuresti. Se cedeaza Basarabia. Legionarii vin la putere. Pericol pentru viata.

Tata vine acasa cu un taxi.

’’Plecam’’, ii spune el mamei. Sunt imbracata. Mama indeasa lucruri in geamantan. Tata scoate lucrurile sa nu fie prea greu.

Casa, patru camere, cu dulceturi, de toate, ramane. Plecam in Basarabia cu primul tren.

1941 – Kahul. Incepe razboiul. Tata vrea sa se inroleze. Pe drumul evacuarii, plecam noi doua: eu si mama. Nu este primit. Are un handicap la mana dreapta. Nu poate tine arma. Lumea merge gramada. Tata fuge dupa noi: „Manea, Manea”, striga el. Manea e mama. Oamenii il indruma. Da de noi. Mergem cu o caruta. Drumul e bombardat. Cand incepe bombardamentul, ne oprim si coboram in rapele de la marginea drumului.

Pe teritoriul Ucrainei intalnim un camion care vine in directia frontului. Un comandant rus da dispozitie soferului sa ne duca la prima statie de tren. Primesc biscuiti intr-o punga de hirtie. Parca e un turcmen. Primele amintiri din copilarie – 3 ani si noua luni. Trenul ne duce pana in Uzbekistan, la un nod de cale ferata – Serovo.

Tata primeste servici la contabilitate. Mama lucreaza croitorie acasa. Elita din localitate vine la ea. Ca sa castige mai mult, se specializeaza in confectionarea de sutiene. O tin minte cum citeste ultimele stiri femeilor care lucreaza in grup ciorapi, cu andrelele pentru front.

La lucru, tata zareste calul sefului dezlegat. Se duce sa-l lege. Acesta se intoarce cu spatele si-l loveste cu copita in burta. Mama trebuie sa plece cu tata la Kokand pentru operatie. Trenurile merg arhipline inspre front si nu-i iau. Reusesc in cele din urma. Operatie intirziata. Ruperea matului subtire cu peritonita. Tata are noroc. Este deportat acolo un doctor mare din Leningrad – Petrov.

’’Fac operatie sa am constiinta impacata’’, zice doctorul. ’’Unul dintre o mie raman in viata dupa o asemenea operatie’’. Mama asista. Doctorul ii scoate matele, coase, le pune la loc cu cezariana. Dupa operatie, o vede pe mama si-i spune: ’’Dumneavoastra, cetateano, trebuie sa faci de garda 5 zile si 5 nopti. Sa-i umezesti buzele cu apa din doua in doua ore. Daca va trai, supravietuieste’’. Mama sta. Hrana pentru tata i se fura. Mama nu mananca. Eu ma imbolnavesc de tuse convulsiva. De mine are grija Naum, care sta la noi. N-avea cine sa-l ingrijeasca. Mama l-a luat in casa la noi.

Mama vine degraba la mine: ’’Aratati mai rau decat un bolnav’’, ii spune o clienta. Plecam la Kokand la tata. Imi trece boala de la sine.

Tata vine de la spital. Intre timp pierde serviciul. Primeste altul: sa goneasca pasarile prin bataia pustii in aer ca sa nu manance din recolta. Mergem toti trei pe camp. Munca e preluata de mama. Tata e in convalescenta. Sta tolanit. Eu sug tulpini de porumb. De foame. Mancam broaste, ca spaniolii. Suntem evrei spanioli. In casa la tata s-a vorbit spaniola. Mancam si carne de cal. Mama nu. Adunam balegar pentru soba.

Mama cumpara o alta masina de cusut – Victoria, nemteasca.

In primavara lui 1944 fac o boala care secera multe vieti. Febra tifoida cu paratifos. Am doua-trei linii mai putin de moarte. Aproape 42 de grade.

Incep scoala la 8 ani, in 1945.

In 1948 se naste sora mea, Elena.

In 1949, mama se hotaraste brusc sa plecam la Moscova.

Tin minte lucrurile in curte. Mobilele lasate. Luam cu noi strictul necesar si masina de cusut.

La Taskent stam 3 zile la prietena mea Kuvatbekova, care se mutase cu familia acolo.

Pana la solutionarea situatiei noastre la Moscova, tata doarme pe o banca in gara, iar noi la camera ’’Mama si copilul’’.

Plecam la Pokrov. N-avem unde locui la Moscova. Cum vine o delegatie din Romania, tata se duce la Moscova ca sa urgenteze plecarea in Romania. Dupa zece luni plecam. Primim banii donati in timpul razboiului. Hartii de valoare.

In 1950, vara, suntem in Romania.

Pana in 1951 stam la un prieten de-al lui tata, iar din 1951 in strada Oslo, numarul 10, cu chirie, la proprietar. Prin intelegere – ne ajuta proprietarul si partidul – ne mutam in strada Londra, nr. 15, in anul 1973. E zapada, dar nu foarte frig. Duc in brate pachete cu carti si ghivece cu flori. Ajut cu bratele mele.

La insistenta noii proprietarese de a vedea boxa, mama cade pe trepte si-si fractureaza grav mina dreapta. I se face operatie, e recuperata, dar nu mai poate face munci grele ca inainte. Le preiau eu.

In 1971, dupa casatoria din 1970, sora mea emigreaza in Israel.

Cutremurul din 1977 deterioreaza grav apartamentul din Londra. Traim cu spaima pana in 1980, cand apartamentul este recladit partial.

In 1994, la 29.09 moare mama. La 20.03. 1996 moare tata. Ii ingrijesc singura acasa. De la moartea lor traiesc singura. Colaborez la editura Eminescu, lucrez goblenuri, sunt aleasa administrator de bloc.

In 2003, in urma castigarii proceselor de evacuare in strada, ma mut fortat in strada Rahmaninov, nr 33, sc. B, et. 2, ap. 18. O parte din mobila si lucruri este preluata de un prieten.

2010 – 22 martie. Fara preaviz. Proprietarul, fara sa urce in apartament, il trimite pe executorul judecatoresc – doua femei si vlajgani tigani.

Ma aflu in convalescenta in pat. Sunt trasa din pat intr-o fusta de panza topita, aproape nepurtata, adusa de mama mea, si cu un pulovar bulgaresc de lana. E rece.

Il intreb pe executorul judecatoresc: ’’Aveti o baza pentru evacuare?’’. ’’Nu’’, zice.

’’Atunci de ce efectuati evacuarea?’’, il intreb eu.

’’Duceti-va jos’’, zice el. ’’Acolo e proprietarul’’. ’’Nu ma duc’’, raspund.

Pana la scara sunt trasa de vlajgani. Apoi sint ajutata sa ma ridic. Cobor scarile. Il intilnesc pe proprietar. Ii spun: ’’Sa ducem lucrurile in pivnita.” „Nu”, raspunde el. „Sa nu mai veniti pe strada asta!’’

Executorul judecatoresc scrie in document: ’’refuza sa semneze’’, fara a descrie obiectele din casa.

Am dormit pe banca, in fata casei, si la Spitalul de Urgenta.

O fata subtirica mi-a adus o patura. O ardeleanca, mi se pare.

Apoi, dupa aproape o saptamana, am cazut pe palierul de la etajul 1 din bloc.

Vecina a chemat salvarea.

Am fost dusa la Balaceanca.

O femeie de varsta mijlocie, doctorita, si o subalterna ma primesc.

Discuta cu mine putin. Scriu in condica: „Sanatoasa mintal”. Mi se spune: ’’Semnati ca nu mai vreti sa ramaneti aici’’. Semnez sub semnatura medicului.

Merg mai departe.

Tot timpul ii zic soferului: ’’Duceti-ma la policlinica, pe strada Washington’’.

Repet rugamintea.

Sunt adusa la spital. ’’Vino la noi, zice un medic de garda’’. Raman.

Scrisoare de multumire

Catre doctorul Gheorghe Dobre, care mi s-a adresat cu amabilitate, propunandu-mi gazduire in spital, conform posibilitatilor – timp limitat, o luna – apoi m-a transferat temporar aici, Caminul „Amalia si doctor rabin Moses Rosen”.

Draga domnule doctor,

Bunatatea caracteristica romaneasca iese mereu la suprafata.

Prima victima reglementarilor cu retrocedarile si casele nationalizate a fost marele actor George Constantin.

Situatii stupide, cu calabalacul in strada si locuitorii pe langa el au relatat ziarele.

Dintre toti oamenii pe care i-am cunoscut, ati fost ajutorul cel mai important.

Sper intr-o solutionare favorabila a impasului in care ma aflu.

Mi-ati zis: ’’vino la noi’’. M-ati ajutat. Iertare ca nu am luat legatura cu dumneavoastra pina acum.

Multumesc binefacatorului meu,

Margareta Eschenazy.

Acum ma zbat pentru faurirea destinului meu. O sa-mi gasesc odata un loc. Al meu. Sa traduc. Sa fac goblenuri.

Share on Facebook

Tags: , , , , , ,
Posted in ARTA, FOLCLOR, TEXT, VIZUAL | 1 Comment »

November 12, 2010

One Response to Tot pe drum, pe drum, pe drum!

  1. Alex on January 20, 2011 at 04:37

    Cu totii avem povestea noastra…insa aceasta iti starneste ganduri catre ce va fi!Te incurajeaza intr-un mod neplacut,dar dur si sincer!Scoate in relief puterea unui om de a pasi in nestiutoarea mirasma a vietii!!!
    Asemenea cuvinte ne incurajeaza sa zambim amintindu-ne de cei ce au fost…in fata celor ce sunt…si vor mai fi…
    Daca as putea fi cu ceva de folos,orice…nu stau pe ganduri!!!
    DREPTATE!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*