Posts Tagged ‘ Satyricon ’

Cineclub: Satyricon

April 17, 2013

Italia – Franţa 1969
regie Federico Fellini
scenariu Federico Fellini, Bernardino Zapponi
imagine Giuseppe Rotunno
montaj Ruggero Mastroianni
cu Martin Potter, Hiram Keller, Mario Romagnoli

***

Filmul „Satyricon” (1969, regie Federico Fellini) rulează vineri 19 aprilie 2013 de la orele 22.00 în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Midnight Session. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Doru Niţescu şi de Andrei Rus. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Doru Nițescu

Participant activ la curentul neorealist (mai ales ca regizor secund și co-scenarist la cele mai importante filme realizate de Roberto Rossellini), dar aflat și sub influența caligrafismului cinematografic (Soldati, Lattuada, Germi), Federico Fellini își găsește propriul drum relativ repede. În doar 15 ani (1953 – 1968), Fellini a cunoscut un succes enorm și o faimă pe măsură. Filmele sale au fascinat atât publicul cât și critica de pretutindeni, au depășit barierele politice și culturale, au cucerit cele mai importante premii din lume.

La sfârșitul deceniului al șaptelea, Fellini se află în fața unei noi provocări: „Il viaggio di G. Mastorna”, un film profund metafizic, tratând moartea și călătoria în lumea de dincolo, dar pe care – asemeni lui Guido din „Otto e mezzo” – îl abandonează cu puțin timp înaintea începerii filmărilor, din cauza unei căderi de sănătate, pe fondul unei pleurezii acute. Urmează o recuperare dificilă și îndelungată. Poate datorită spectrului morții care l-a atins în cel mai concret mod posibil, sau poate datorită detașării în timp față de subiect, Fellini a abandonat proiectul, deși aflat în stadiu avansat de producție (periodic va reveni la el – în cele din urmă publicând scenariul sub formă de benzi desenate).

În timpul recuperării fizice, a recitit, din întâmplare, romanul „Satyricon” al lui Petronius. Fragmentarea (datorată pierderii de-a lungul istoriei a unor părți masive din roman) îl seduce pe Fellini și îl face să redescopere un joc mai vechi: imaginarea părților lipsă. Filmul rezultat poartă atât numele romanului, cât și numele autorului: „Fellini – Satyricon” (numit astfel și pentru ca publicul să-l poată deosebi de „Satyricon”-ul realizat în 1968 de Gian Luigi Polidoro, într-o infamă încercare de a profita de renumele și succesul mult mai celebrului său confrate).

Spre diferență de marile producții istorice ale anilor ’50-’60, Fellini construiește un anti-peplum, un film al subteranelor umede, al bordelurilor pestrițe, al peisajelor deșertice, al orgiilor explozive și al luptelor lipsite de eroism; un film despre o lume sălbatică, întunecată, violentă, diformă, având la bază una dintre temele sale preferate: declinul unei civilizații ajunsă la apogeul ei istoric. Cineastul recurge la un procedeu folosit deja cu succes în „La dolce vita”: fragmentarea deliberată a acțiunii în episoade independente, fără a le interconecta prin procedeul cauză-efect. Dacă în „La dolce vita” episoadele sunt construite riguros, în „Fellini – Satyricon”, procedeul este împins la extrem: episoadelor li se înlătură începuturile și finalurile (premizele și rezoluțiile), rămânând suspendate într-o construcție aparent dezordonată și neglijentă, care pare a ține mai degrabă de hazard. Personajul care unește tot acest material este Encolpio, aflat într-o permanentă pendulare între Giton și Ascilto, iubiții săi.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »