The last of England

Filmul „The Last of England” (1988), realizat de Derek Jarman, rulează vineri 26 aprilie 2013 de la orele 22.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Simona Mantarlian și Iulia Voicu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

de Simona Mantarlian
‘The Last of England’ este o poezie de o oră și ceva, vorbită și filmată, care se folosește de toate mijloacele vizuale ca să nu spună vreo poveste sau să redea orice fapt ce ar risca să fie interpretat drept coerent, logic, sau ca având vreo treabă, aparent, cu realitatea. În ciuda refuzului formal, filmul reușește să fie o critică extrem de dură la realitatea politică a Marii Britanii din perioada Thatcher și aceasta este una din puținele certitudini de ordin lumesc cu care rămâi dintr-un film din care poți să înțelegi orice, în limitele atmosferei post-apocaliptice și angoasei pre-apocaliptice pe care o delimitează cât se poate de clar, controlat și manipulativ.

‘The Last of England’ este și titlul unei cărți de Derek Jarman, apărută în 1987, complementară filmului – titlul a fost schimbat ulterior, iar cartea poate fi găsită în prezent sub numele ‘Kicking the Pricks’. Această turnură este reprezentativă pentru talentul lui Jarman de trece în ochii criticii drept pe jumătate dandy și pe jumătate punk. Faptul că filmul este dublat de existența unei cărți cu (inițial) același titlu, sau că este o auto-ecranizare, ar fi lesne de înțeles chiar și în absența acestei informații, având în vedere discursul profund literar pe care se bazează. Natura aproape improvizată ce își aumă și parafrazează influențele beat, precum și succesiunea lejeră de imagini tragice și firești, absurde sau sarcastice, mențin însă senzația că discursul poetic este gândit și recitat spontan, pe măsura succesiunii de cadre abstracte fie în sine, fie prin montajul inconsecvent ce le alătură.

Lipsa clarității și aspectul de homemade movie sunt decizii intenționate iar rezultatul este un mozaic texturat în care Jarman nu se abține să includă și peliculă din arhiva familială: filmări alb negru din anii ’20, aparținând bunicului, respectiv color, 1939, aparținând tatălui; o parte din atmosfera apăsătoare a filmului se datorează și faptul că ‘The Last of England’ a fost completat de Jarman la scurt timp după moartea tatălui său, veste aproape simultană cu diagnosticarea HIV a regizorului, evenimente ce marchează în opera acestuia o înclinare mult mai hotărâtă spre moarte și metafizică – teme ce îl preocupau dealtfel necondiționat.

Filmul dă impresia că este filmat la apus, iar această decizie este premeditată, autorul urmărind să reproducă acel ‘ceas violet’ pe care îl menționează T. S. Eliot în ‘The Waste Land’, referire prezentă nu doar în textură și ecleraj ci și în laitmotivul intertextual  ’not with a bang, but a whimper’.

O bună parte din aspectul imaginii – dezorientant și voit amatoricesc pe alocuri dar extrem de sofisticat altminteri -  se datorează unui minuțios tratament al peliculei de 8mm (pe care a fost filmat), transferată și editată în video și convertită apoi la 35mm pentru a rula în sala de cinema. Jarman a optat pentru această înșiruire de formate cinematografice astfel încât culorile să capete un aspect de vitraliu, și din dorința de a-și asuma în lucrul cu filmul libertatea pe care și-o asumă pictorii în lucrul cu culoarea.

Dată fiind ritmica videoclipistică din The Last of England, e greu de crezut că se poate face o ierarhie a imaginilor ce ar putea rămâne în mod distinct cu tine, ca spectator, până la final. Dacă ar fi să alegem totuși un moment care să rezume coerent filmul,  ar fi apariția Tildei Swinton îmbrăcată în rochie de mireasă (aceasta nu este o metaforă UNATC), care marchează climaxul și concluzia întregului poem, dacă putem vorbi de o concluzie. Trăsăturile expresive ale actriței fac memorabilă secvența unei nunți alegorice în care toate lucrurile par pe dos și faptul că o versiune industrială a Dies Irae înlocuiește marșul nupțial pare perfect firesc, sau că ziare proclamând conflictele armate din insulele Falkland (1982) acoperă un nou născut, pe post de pătură.

Cu toate că prezintă o lume aflată în plină ruină, la propriu și la figurat și declamă asta în diverse combinații de audio, vizual și spoken word (narat de Nigel Terry), Jarman propune prin ‘The Last of England’ un film a cărui construcție este un proces continuu, deschis și care se definește prin bagajul de trăiri și interpretări cu care vine spectatorul în sala de cinema. Și având în vedere forma filmului, se poate spune că libertatea este considerabilă.

 

 

 

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in INPROGRAM | No Comments »

April 24, 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*