Cineclub: Gates of Heaven

Gates of Heaven (Porțile Raiului)
Statele Unite ale Americii, 1978
regie Errol Morris
imagine Ned Burgess
sunet Lucy Bruell, Tom Fleischman, John Knoop, Jay Miracle, Walter Saxer
montaj Errol Morris
cu Floyd McClure, Cal Herberts, Dan Harberts, Ed Quye, Mike Koewler

***

Filmul „Gates of Heaven” („Porțile Raiului”, Statele Unite ale Americii 1978, regie Errol Morris) rulează marți, 12 noiembrie, cu subtitluri în limba engleză, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Raluca Durbacă și de Teodora Lascu. Intrarea liberă.

***

de Raluca Durbacă

Criticul de film Roger Ebert scria în 1997 despre „Gates of Heaven”, primul documentar al lui Errol Morris, că „l-am văzut de aproape 30 de ori, însă încă nu i-am dat de capăt. Tot ce știu e că nu e doar despre cimitirele de animale.” Dar, aș adăuga, este greu de stabilit despre ce este vorba de fapt.

Inspirat dintr-un articol apărut în San Francisco Chronicle, care anunța că „450 de animale de companie moarte pleacă în Napa Valley”, „Gates of Heaven” se concentrează pe personajele pitorești implicate în afaceri cu cimitire pentru animale de companie din anii ’70 în California. Documentarul este alcătuit din două părți. Prima parte este o falsă anchetă asupra falimentului unui cimitir de animale de companie fondat de către Floyd „Mac” McClure, un paraplegic traumatizat de pierderea câinelui său collie în urma unui accident de mașină. Mânat de compasiune, dar și de oportunitate, după cum mărturisește, Mac intră în niște combinații obscure cu câțiva oameni de afaceri locali, împreună cu care visează să deschidă o „grădină a raiului” pentru animalele de companie moarte. Morris nu pare însă interesat de a identifica persoana vinovată de falimentul cimitirului, deși felul în care decupează și montează (metodă care în dese rânduri amintește de un alt documentar de-al său, făcut mai târziu, în 1988, „The Thin Blue Line”) pot trimite privitorul pe o pistă greșită la început. Morris juxtapune declarații contradictorii ale intervievaților, montează în ritm alert, însă poziționează personajele în cadru astfel încât să comunice privitorului cine, ce rol îndeplinește: personajul negativ, poziționat în partea stângă a cadrului, este filmat la plan întreg din semi-profil, de după un birou pe care sunt așezate teancuri de hârtii care dau impresia unui zid de apărare ridicat în jurul său; un alt potențial bad guy este poziționat în centrul cadrului, tot la plan întreg, însă filmat în contraplonjeu, unghi care îl face să pară amenințător; victimele colaterale, așezate de o parte și de cealaltă a centrului cadrului, sunt filmate la plan mediu sau întreg, fie din semi-profil, fie dintr-un plonjeu aproape insesizabil; Floyd McClure este singurul poziționat în centrul cadrului, la plan mediu strâns, cu camera poziționată perfect perpendicular, într-o imagine aproape planimetrică, încadratură care ar trebui să semnaleze intenția de obiectivitate a autorului. O falsă obiectivitate, desigur, având în vedere că toate rolurile sunt deja desemnate din încadraturi. Dacă punem la socoteală și primul cadru al filmului, care îl prezintă pe Floyd McClure la plan general, așezat în scaunul cu rotile sub o salcie impresionantă, constatăm că intenția lui Morris nu este nici pe departe aceea de a investiga falimentul unui cimitir, ci de a construi portrete stilizate ale unor personaje exotice, pierdute în hățișurile capitalismului. Însă amestectul de curiozitate, compasiune și ironie care străbate dinspre documentar, fac imposibil de identificat adevărata poziție a lui Morris vizavi de subiectul său.

Cea de-a doua parte a documentarului prezintă povestea familiei care a ajuns să trăiască visul lui Floyd McClure, acela de a deschide o oază de serenitate pentru cei ale căror animale de companie au murit. Familia Harberts deține cimitirul Bubbling Well Pet Memorial Park în Napa Valley. Abordarea lor nu este una nostalgică și sentimentală, cum fusese cea a lui Floyd McClure, ci pragmatică, motiv pentru care, probabil, are atâta succes. Există probleme și în spatele aparentului paradis din Napa Valley. Afacerea e condusă cu mână de fier de tatăl familiei, Cal, un conservator care are câte un răspuns pentru orice, chiar și pentru numărul în creștere de animale de companie deținute de americani, pus pe seama pilulei anti-concepționale, ce împiedică reproducerea umană și, astfel, nașterea unor copii/ nepoți spre care să se îndrepte afecțiunea părinților/ bunicilor nevoiți să își cumpere animale de companie asupra cărora să își îndrepte atenția. Cal este ajutat de cei doi fii ai săi: Dan, fiul cel mic, reîntors acasă de la facultate după o decepție în dragoste, și Phil, fiul cel mare, un fost agent de asigurări care gândește viața în target-uri și discursuri motivaționale. Dacă Dan se refugiază în muzică pentru a-și ocupa timpul, Phil încearcă din răsputeri să își cosmetizeze job-ul, făcând eforturi să se autoconvingă că el crește o afacere și nu piaptănă de fapt câini morți, pe care apoi îi îngroapă.

Inserate printre confesiunile familiei Harberts sunt portrete ale clienților cimitirului, filmate în mijlocul naturii. Lamentările lor cu privire la moartea animalelor de companie, nevoia de a crede că se vor întâlni cu ele în Rai sau într-o viață viitoare, filozofările lor cu privire la existența sufletului sau la mărinimia creatorului, care cu siguranță va lăsa și necuvântătoarele să intre pe porțile Raiului, dau naștere unei supra-teme. Privit din toate unghiurile, documentarul lui Errol Morris pare mai degrabă o meditație asupra singurătății, a nevoii de a iubii a oamenilor și a fidelității arătate celor care i-au iubit necondiționat.

Share on Facebook

Posted in INPROGRAM | No Comments »

November 11, 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*