Cineclub: Fallen Angel

SUA 1945
regie Otto Preminger
scenariu Harry Kleiner
imagine Joseph LaShelle
muzică David Raksin
montaj Harry Raynolds

cu Alice Faye, Dana Andrews, Linda Darnell

***

Filmul „Fallen Angel” (1945), realizat de Otto Preminger, rulează joi 28 martie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Irina Trocan şi Mihai Kolcsar. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Irina Trocan

„The creator of Laura does it again!”, anunță trailer-ul pentru Fallen Angel – un film noir regizat de Otto Preminger în 1945 – și, în contextul lansării filmului, e o tehnică de promovare bună. Poate că de la un film de cineclub nu v-ați aștepta să fie reiterarea unui succes de casă din anii precedenți, dar studioul de film care l-a produs nu avea ambiția să creeze un clasic. Cât despre ambițiile lui Otto Preminger, ei bine, aici e mai mult de discutat.

Fallen Angel a apărut când noir-ul era deja un gen comercial (inaugurat, conform istoriei mainstream de film, de Şoimul maltez al lui John Huston) care avea avantaje clare. Acţiunea noir-urilor avea, de obicei, ca decor mediul urban contemporan, deci costurile de producţie erau mai mici ca în cazul filmelor istorice, de exemplu; chiar mai mult, pentru că imaginea lor trebuia să sugereze o atmosferă tenebroasă şi claustrofobă, puteau fi filmate în interioare întunecate şi mobilate sărăcăcios (umbrele de pe platou puteau ascunde colţurile pustii). După unele surse, Laura, primul film din cariera lui Preminger de care autorul e mândru şi, de altfel, un reper incontestabil în istoria genului, a fost plănuit ca un film de serie B – o producţie mai ieftină şi de importanţă secundară, care urma să fie proiectat în sălile de cinema împreună cu un film mai scump. Cu toate astea, sunt mai multe motive pentru care merită ţinut minte Laura (ca multe alte filme de serie B) decât premierele răsfăţate de studiouri din aceeaşi perioadă – atunci, la fel ca acum, investiţiile mai mari însemnau mai puţină libertate artistică.

Aşadar, Otto Preminger (unanim recunoscut drept autor de criticii de la Cahiers du Cinéma) avea ceva mai multă libertate, în limita convenţiilor contemporane, să prelucreze nişte elemente generice după bunul plac, iar Laura deja anunţă un regizor plin de resurse. (Prefer să folosesc în această prezentare Laura în loc de Fallen Angel pentru a demonstra cum operează Preminger ca să evit să vă dezvălui răsturnările de situaţie din filmul pe care îl vom proiecta la cineclub). Laura începe odată cu  investigaţia unui poliţist, McPherson (Dana Andrews), care caută vinovatul pentru uciderea personajului eponim (Gene Tierney în rolul unei femei de carieră cu calităţi personale deosebite, pe care şi-o dispută doi bărbaţi: un jurnalist excentric care i-a fost mentor şi un playboy care are nevoie de sprijinul ei financiar). În loc să avanseze investigația prin descoperirea unor noi dovezi care ne indică vinovatul, ce se dezvăluie e mai degrabă rolul fiecărui suspect în viața ei; iar polițistul, un tip dintr-o bucată ajuns între oameni de societate perfizi, abandonează treptat procedura și devine tot mai absorbit de fermecătoarea și inocenta Laura. Narațiunea încetinește până când se descompune într-un fel de torpoare onirică, iar imaginea pregnantă devine cea a portretului Laurei tronând deasupra șemineului din apartamentul ei, portret pe care McPherson îl admiră în timp ce zace dărâmat într-un fotoliu, izolat de ceilalți; coloana sonoră a filmului e creată special să accentueze onirismul. E deja evident în acest punct al filmului că regia lui Preminger e mai importantă decât intriga polițistă (prin mijloace pe care le voi explicita mai jos), însă continuitatea narativă mai suferă o zdruncinătură puternică: Laura se întoarce; cadavrul ei era, de fapt, al unei alte femei. Imaginea ei strălucitoare se disipează – în realitate e mult mai simplă. Se disipează și iluzia că scopul anchetei e răscumpărarea răului care i-a fost făcut Laurei: imediat ce apare, din victimă, se transformă în suspectă de crimă.

Fallen Angel are în comun cu Laura instabilitatea intrigii și a relațiilor dintre protagoniști; într-un sens, e chiar mai reușit, o dovadă certă că Preminger își rafinează stilul. Orășelul de pe lângă San Francisco în care e plasată acțiunea e mai spațios decât decorul cvasi-teatral din Laura și îi permite camerei o mai mare fluiditate în mișcări. Ca în filmele de mai târziu ale lui Preminger, și în Fallen Angel, personajele sunt urmărite echidistant, pe când, în Laura, jurnalistul era demonizat, iar playboy-ul era ținut cu prudență la marginea intrigii, să nu strice echilibrul narativ. În Fallen Angel, fiecare personaj evoluează surprinzător: aventurierul (Dana Andrews, din nou) are șansa de a-și judeca retrospectiv acțiunile și de a lua decizia corectă pentru că e ghidat de circumstanțe; femeia fatală (Linda Darnell) e neașteptat de convențională în aspirații și neprevăzut de benefică prin rolul pe care îl joacă; fata cuminte e, de la un punct încolo, îndărătnică și complet irațională.

Criticul Chris Fujiwara încearcă să delimiteze precis mărcile stilistice ale regizorului, pornind de la o afirmație făcută de Jacques Rivette într-un articol în care îl elogia. După Rivette, mizanscena e „crearea unui complex precis de decoruri și personaje, o rețea de relații, o arhitectură de conexiuni, un complex animat care pare suspendat în spațiu.” Fujiwara explică mai departe: „Preminger reprezintă vârful acelui tip de cinema pe care îl definește aici Rivette (care poate fi numit «clasic»): unul în care corpurile, mișcările, spațiile, gesturile și dialogul sunt restrânse în interiorul unei unități care fluctuează constant, a cărei înțelegere transcendentală e totodată funcţia operei şi o promisiune alunecoasă postulată de mediu. Crucială în această concepție a cinemaului e puterea camerei de a lega personajele de loc. [C]adre cu exteriorul clădirilor, cu oameni intrând în camere, etc., nu sunt numai un «plan general», preludii al căror conținut e echivalent cu funcția; de fapt, aceste cadre sunt centrale unui scop principal al filmelor – găsirea unui corespondent vizual pentru libertatea oamenilor de a-și determina propriile destine.” Observațiile lui Fujiwara se aplică și pentru Fallen Angel: în ciuda titlului, e foarte bine fixat pe pământ.

 

Share on Facebook

Posted in INPROGRAM | No Comments »

March 26, 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*