Mitul mesterului Manole

de Marlene Stanciu, imagini Alina Andrei

Am cerut azil, ne-am pus papioane, ne-am vazut pe sticla, dar cu ordonanta de urgenta cum ramane?

de vorba cu: Corina Suteu (director ICR NY), Gabriela Massaci (director fondator ICR Londra), Dorian Branea (director fondator ICR Varsovia, actual director ICR Londra), Monica Joita (director adjunct IRCCU Venetia), Gina Pana (director ICR Tel-Aviv), Silvana Rachieru director ICR Istanbul), Ioana Anghel (director ICR Madrid), Giorgiana Zachia (director adjunct ICR Stockholm 2006-2011), Rod Fisher (International Intelligence on Culture)

Institutionalizarea modelelor de bune practici, Cortina rosie cu aplauze se ridica, Nationalizarea Institutului Cultural Roman, Cultura ca arma de seductie in masa, Ce inseamna sa creezi valoare publica in managementul institutiilor publice, sunt tot atatea titluri care mi-au trecut prin cap cand m-am gandit la acest articol. Institutul Cultural Roman nu va mai continua cu aceeasi misiune, politica, si detasare de tipicul mers romanesc al lucrurilor. Ordonanta de urgentă 27 din 13.06.2012 aduce Institutul la zambetul lui Nicolaescu Sergiu-Florin, Bokor Tiberiu, Feldman Radu-Alexandru, Bîrlea Gheorghe, Mazăre Alexandru, Sbîrciu Ioan, Severin Georgică, Vasilescu Lia-Olguţa, Calcan Valentin-Gigel, Ţopescu Cristian-George (Comisia pentru cultura, arta si mijloace de informare in masa a Senatului Romaniei).

Diplomatia culturala la nationalism ne gadila

Am evoluat fata de acest concept demn de ideologia post-WWII. Cand lucram cu Rod Fisher la Londra, la cea mai recenta carte a sa in curs de publicare (From Cultural Diplomacy to Cultural Cooperation), am cercetat studiul de caz Institutul Cultural Roman si politica sa. Politica poneiului roz este o politica de insertie a unui domeniu artistic romanesc (street art/graffitti/) in mijlocul publicului care o savureaza dincolo de preferinte personale si definitii “nationale” ale culturii. Aceasta era, in 2008, primul semn de trecere in Europa Centrala si de Est de la traditionala gandire propagandista a diplomatiei culturale la cooperare culturala. Cu alte cuvinte, Institutul Cultural Roman a fost pionier in aceasta regiune intr-un tip nou de politica culturala, detasata de uzantele propagandistice. http://www.encatc.org/europe-int/wp-content/uploads/2010/11/Interview-with-Rod-Fisher.pdf

Cooperarea culturala este un concept contemporan spre care tind acum majoritatea institutelor culturale din lume deoarece trece dincolo de simpla “prezentare” a culturii, artei, etc. in strainatate. Este vorba despre colaborare si realizarea unor proiecte comune dincolo de granitele nationale intre operatori culturali si organizatii care sunt sau nu institutii guvernamentale. Cooperarea culturala nu este condusa de agenda ministerului de externe a unei tari, si cum rezolvarea este de obicei inclusa in problema, iata si nevoia de control politic asupra ICR.

Acum Rod Fisher, unul dintre cei mai apreciati specialisti internationali in cooperare culturala, scrie: “In my research I cited the Romanian Cultural Institute as a model for the operation of other cultural institutes, especially from Central and Eastern Europe.  Now I shall have to change my chapter in the cultural diplomacy book and, sadly, refer to these developments (n.r. situatia actuala) as ill-conceived political intervention.”

De ce trebuie sustinuta politica actuala a ICR? Pentru ca a fost prima politica culturala de plasare a culturii romanesti in afara bulei mistice in care se scalda, in totala auto-admiratie, la noi in tara. Nu doar a exportat cultura si arta romaneasca, ci a plasat-o in dialog international pe piata artistica globala.  E ca si cum ar fi urcat-o la bursa si surpriza: actiunile au crescut considerabil, constant si durabil.

De ce nu dati, dom’le sarmale?

Am intrebat directorii ICRurilor din strainatate cum au raspuns apelului conducerii ICR Bucuresti la inserarea culturii romanesti pe unele dintre cele mai competitive piete artistice din lume, respectiv in cele 18 tari in care exista acum ICRuri.

Cum reuseste sa devina pretuita o cultura in alta tara decat cea de origine?

Ce ai face daca te-ai trezi la Stockholm, Londra sau HongKong si ti s-ar spune: de azi trebuie sa incepi sa existi si sa devii relevant. Sa-ti raspunda la telefon cele mai mari muzee si sali de spectacole din lume, galeristii cei mai bine cotati, jurnalistii formatori de opinie din breasla sau universitatile cele mai ravnite? Sa ai la sfarsitul anului institutii de prestigiu interesate de proiectele artistilor romani? Sa fii adicatelea in slujba breslei pe care o reprezinti.

Pe baza raspunsurilor primite am compilat un mic ghid de strategie si dezvoltare culturala, care demonstreaza in sine ce se intampla cu banul public cheltuit la ICR. Care apropos, este cheltuit in proportie de 75% pe programe, doar 25% fiind cheltuieli administrative. Cui ii da mana sa arunce piatra, sa se aseze in piata publica.

Ce-i aia sa faci un ICR?

În aprilie 2006, am avut şansa de a prelua directoratul ICR Varșovia. Institutul nu exista decât pe hârtie, ca parte a unui plan strategic (între timp realizat, cum se știe, în mare măsură) de a crea o rețea globală de institute culturale românești performante, în toate marile centre culturale mondiale. La Varșovia, totul trebuia luat de la zero, de la radiere şi computere, la linguri şi mașini. Mai mult, Polonia nu era o scena culturală pe care noi, românii, să o fi frecventat mai mult decât ocazional. Ca și în multe alte părți, cultura română era aproape necunoscută, iar cultura noastră contemporană, de-a dreptul o enigmă (Dorian Branea, director ICR Londra, fost director ICR Varsovia).

Cam asa incepe istoria mai tuturor echipelor de managerilor culturali care au preluat institutele culturale din strainatate.

Mergeam pe jos zeci de kilometri prin centrul capitalei poloneze (adică Śródmieście), nu doar pentru a-l învăța pe de rost, ci și pentru a-i simți ritmurile, undele concentrice care trimit spre marile vaduri ale vieții urbane si, desigur, ale scenei culturale… Câteva luni mai târziu, spre sfârșitul lui septembrie, după o muncă încordată, în doi oameni Institutul devenea perfect funcționabil, cu dotări complete și de ultimă oră, plasat chiar peste drum de Palatul Prezidențial, în inima Varșoviei.

Nu putem sa facem o reteta ICR, de aici importanta viziunii unitare si importanta echipei care traduce viziunea pe plan local si o aplica. Dar retinem cateva chestiuni importante:

Dorian Branea, director ICR Londra
1. Un program românesc de impact trebuie să conțină evenimente de anvergură medie și mare, adecvate așteptărilor estetice și ideologice ale publicului relevant, realizate în spațiile culturale cele mai prestigioase, împreună cu parteneri puternici și cunoscuți, evenimente care să se ridice cel puțin la standardele de excelență ale pieței culturale respective și să fie destul de numeroase pentru a genera o reacție de tipul: românii fac lucruri interesante, de foarte bună calitate, și îi regăsești peste tot.
2. Noi (n.r. ICR) existăm pentru cei care sunt cultura română, pentru evenimentele pe care ei le animă (cu ajutorul nostru, și nu invers, desigur), noi suntem o instituție-suport, iar nu scena propriului nostru exercițiu narcisiac. Conținutul nostru și sensul nostru sunt date de invitații noștri și de evenimentele pe care le creăm împreună.
3. Un vehicul instituțional și o echipă excelentă rămân sterpe fără un program de acțiune care să ne singularizeze și să ne impună. A fost și este important ca ofertele să fie echilibrate, să cuprindă expresii artistice și culturale din toate domeniile, indiferent de afilierile estetice sau ideologice.
4. În deciziile programatice au primat şi primează gustul și interesele locale, fiindcă noi trebuie să ajungem, înainte de toate, la publicul străin. În aceeași măsură, proiectele noastre trebuie să fie capabile să intereseze cât mai multe categorii de public. Ca atare, nu toți cei care ajungeau în Polonia sau ajung în Marea Britanie, anual, prin proiectele noastre sunt foarte cunoscuți în România, pentru că ei trebuie să fie interesanți mai întâi în străinătate.
5. În străinătate, interesul pentru cultura română nu se manifestă aproape niciodată spontan. În special interesul marilor instituții și al partenerilor puternici față de cultura română trebuie provocat, activat și întreținut, iar asta presupune o risipă de curaj, imaginație, carismă, și nu numai. Prezența relevantă pe orice piață culturală străină înseamnă o muncă îndelungată și tenace de culise, networking, lobby, salesmanship.


Sa moara dusmanii de invidie institutionala

Din ciclul stiai cum functioneaza ICR sau doar iti dai cu parerea apropos de transparenta institutionala, fiecare director al celor 18 ICR-uri din strainatate inainteaza, cam prin vara, strategia si programul pentru anul calendaristic urmator. Iar la sfarsitul savarsirii, raporteaza indeplinirea obiectivelor sale. Asta pe langa detalierea fiecarui proiect si raportarea pe masura ce se intampla, in timpul anului. Toate acestea sunt centralizate intr-o baza de date, un soft care poate genera, pe baza acestor date transmise despre proiectele desfasurate, rapoarte care sa arate impactul ICRurilor in strainatate, pentru a vedea partile bune, partile rele, oportunitatile si unde mai trebuie lucrat. De asemenea, in fiecare an, ICR este supus controlului institutional al Curtii de Conturi in jur de 3-4 luni pe an.

Orice invat are si dezvat

Trebuie mentionat ca fara acest tip de viziune pentru a stabili strategiile ICR-urilor si fara productiile artistilor care au fost materia prima a proiectelor, toate cele realizate nu s-ar fi putut povesti.

De exemplu, “în ultimii 3 ani ICR Istanbul a devenit un partener important pentru fundaţiile culturale de artă contemporană din Turcia. La Bienala din 2009 regretata Ioana Nemeş a fost prezentă, iar in 2011 Geta Brătescu, Mona Vătămanu şi Florin Tudor au fost expuşi în aceeaşi manifestare de prestigiu” (Silvana Rachieru, director ICR Istanbul).

La ICR Madrid, unul dintre institutele cu incarcatura politica datorita comunitatilor importante de romani in Spania, s-a incercat “o pătrundere reală, stabilă pe piaţa culturală spaniolă, realizarea de punţi mai ales cu instituţii spaniole importante care vor putea fi folosite şi de echipa care ne va succede. Astfel, ne-am concentrat pe proiecte de mare amploare, proiecte în cât mai multe centre culturale importante în Spania (Barcelona, Valencia, Zaragoza, Sevilla, Santiago de Compostela, Bilbao etc), inclusiv proiecte pentru comunitatea românească.” (Ioana Anghel, director ICR Madrid).

ICR Tel Aviv este o scena culturala dinamica si foarte interesanta in ultimii ani pentru artistii romani. De la referintele “Scolii de la Cluj” care s-au scolit aici, la curatori care activeaza in Israel si in Romania (ex. Ami Barak), Israelul a devenit, si cu ajutorul ICR Tel Aviv, o scena de referinta pentru arta contemporana. În ultimii doi ani parteneriatele au constituit baza strategiei noastre culturale. ICR Tel Aviv a câştigat încrederea operatorilor culturali israelieni şi nu numai; ca o consecinţă directă, am fost şi suntem în continuare abordaţi de instituţii culturale de marcă în vederea realizării unor proiecte comune. În 2011 am colaborat cu un număr de aproximativ 60 de parteneri instituţionali din Israel.” (Gina Pana, director ICR Tel Aviv).

In loc de concluzie, o directie

Institutul Cultural Roman este o institutie careia desigur i se pot aduce imbunatatiri – atat la nivelul reglementarilor de functionare, a deciziilor de finantare, a birocratiei interne, si chiar selectiei personalului. Directorii ICR Strainatate ar putea, de exemplu, sa castige postul prin concurs in loc sa fie numiti. Ar putea fi dezvoltate strategic unele domenii artistice in baza unor analize si politici culturale, realizate programe de finantare prin concurs pentru altele. Ar putea fi rezolvate functional dependentele “istorice” de Academia Romana. Oricare ar fi directia, trebuie sa porneasca de la constructia actuala si sa o dezvolte in armonie cu perspectivele si realitatile contemporane internationale.

Gabriela Massaci, director fondator ICR Londra
Ce as face cu ICR in continuare? As mentine punctele sale de forta: credibilitatea profesionala dobandita prin programele de continut cultural si nu de propaganda; atragerea unor profesionisti de marca si cu abilitate de comunicare in mediul multi-cultural; prezentarea pe secenele internationale a realitatii artei romanesti contemporane si de traditie catre publicul relevant; mentinerea si /sau construirea unor aliante cu diaspora romaneasca; creditarea publica a celor carora le datoram povestea de succes de pana acum (romani si straini); retinerea memoriei culturale si a capitalului de incredere profesionala pe care le-am dobandit-o in folosul Romaniei in toti acesti ani. Eu sunt in favoarea schimabrilor – si ‘la fata’ si ‘in miez’, daca sunt dictate de nevoi autentice si conduc la beneficiu sporit pentru cultura Romana (am luat parte la trei restructurari majore ale British Council; doua foarte bune si una neinspirata – ulterior recuperata, dupa pierderi. Marea Britanie se reazama pe un trecut cultural si institutional care ii ingaduie cate o ‘balba’ ocazionala. Noi insa suntem de putin timp in elita jocului relatiilor culturale, o schimabre neconforma cu mersul strategic al acestui domeniu acut profesionist al relatiilor culturale si diplomatiei publice – pe noi ne-ar costa mai mult si se recupereaza mai greu.

ICR este o institutie strategica a statului nostru, care sustine in mod complementar efortul nostru politic, economic, comercial in mediile internationale. E o investitie pe care Romania nu isi permite sa o iroseasca.

Am plecat cu traista’n bat prin lume

Corina Suteu, director ICR New York

Incepind din 2006, de cind sint director ICR, strategia principala pe care am urmarit-o este sa costruiesc o organizatie culturala vizibila si credibila, ceea ce este foarte greu in spatiul cultural competitiv din NY. Ideea ca artele contemporane din Romania, anumiti artisti din arte vizuale si cinema patrunsesera deja pe piata americana m-a determinat sa incurajez la inceput o strategie care sa le dea cit mai mult spatiu, sa le acorde mijloace suplimentare, in asa fel incit vizibilitatea lor sa sporeasca. Figurile de artisti si intelectuali romani care traiesc in SUA, realizarea unor programe in jurul lor si nu in ultimul rind, colaborarea cu institutii academice, organizarea unor conferinte pe tema istoriei recente sau angajarea unor programe anuale de anvergura cum este Festivalul de film Romanesc de la NY ajuns la a 7-a editie si la Lincoln Center au dovedit ca o construcie organica, bazata pe parteneriate, identificarea valorilor creative individuale, amestecul de contemporan si clasic si o constanta preocupare pentru ceea ce e posibil in scurt termen si necesar in lung termen e o buna tactica spre a treusi sa te impui cultural. Dar e greu sa ‘narezi’ reusitele institutionale si este si plicticos. Ceea ce ramine sint vibratile evenimentelor cu public numeros si entuziast, multumirile artistilor si psectatorilor, afirmatiile din ce in ce mai frecvente ale romanilor din NY ca sint in fine fericiti sa aiba un Institut care le reprezinte cultura in SUA.

Monica Joita, director adjunct IRCCU Venetia

Strategia şi obiectivele Institutului Cultural Român, cu care îmi identific activitatea la Veneţia au facut ca in 2011, IRCCU Veneţia sa devina cea mai prezentă instituţie de cultură a unei ţări străine din oraş, fiind considerat astfel de autorităţi, parteneri şi public. Această reputaţie a fost consolidată, pe de o parte, prin parteneriatele cu cele mai importante instituţii culturale şi academice din Veneţia, prin includerea sediului propriu pe harta locaţiilor Bienalei de Arhitectură şi a Bienalei de Artă de la Veneţia, precum şi de statutul consolidat pe parcursul anilor 2008-2011, de interlocutor şi reprezentant al Institutului Cultural Român în Italia în faţa traducătorilor şi editurilor italiene interesate în promovarea literaturii române în Peninsulă.

IRCCU Veneţia este cea mai complexă filială a Institutului Cultural Român, în activitatea sa fiind implicate nu mai puţin de cinci instituţii: trei de care institutul depinde în mod direct (Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Român şi Academia Română) şi două care interferează în mod punctual (Ministerul Culturii, în organizarea Bienalei de Artă şi a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia şi Ministerul Educaţiei, în activitatea bursierilor „Nicolae Iorga”).

O realitate instituţională extrem de complicată, aşadar, care implică o paletă complexă de probleme – de la cele de ordin juridic, financiar, administrativ la cele care ţin de strategie, obiective, de adaptarea la realităţile italiene etc. – şi care a născut, ea însăşi, mai multe discuţii şi uneori chiar conflicte.

În mod clar (inclusiv datorită istoriei sale instituţionale), IRCCU Veneţia nu are statutul unei filiale „clasice” a Institutului Cultural Român şi este sigur că, mai devreme sau mai târziu, chestiunea acestei afilieri va fi reluată. Important ar fi însă ca respectivele discuţii şi demersuri să nu se facă în funcţie de interese trecătoare, inclusiv personale, ci în respectul interesului instituţiei şi, pe plan general, al României.

Gabriela Massaci, director fondator ICR Londra

Am infiintat ICR la Londra in 2006, intr-un context foarte stimulativ, cand Romania se afla in pre-aderare UE si era o tara quasi-necunoscuta in perceptia publica britanica.

Riscul nostru intr-o piata culturala ca cea britanica era sa devenim inca o institutie culturala diplomatic-politica, utila fireste dar – fiind mai ales un resort de propaganda, cum sunt prin necesitate Ambasadele – nesemnificativa in mediul extins al vietii culturale publice.

Unul dintre lucrurile care trebuiau adresate a fost- exploatarea PR-ului negativ din presa britanica , care a lansat o campanie ostila fata de Romania, care urma sa reverse peste insulele britanice hoarde de muncitori dubiosi din RO. Am ‘manipulat’ titlul tabloid “Pregatiti-va pt invazia romaneasca’ cu un adaos “Pregatiti-va pentru invazia culturala romaneasca”. Acesata a fost sloganul primului nostru an, lansat la receptia de inaugurare a ICR, cand am tapetat toti peretii cu ziarele astea ostile, cu ‘bula’ art invasion lipita pe toate titlurile lor si cu o ‘decorare’ memorabila a locului nostu din Belgrave pe care l-am umplut cu frunze de toamna din Hyde Park si cu o poveste despre Ro si UK. Nuantele si detaliile sunt esetiale, nu am spatiu/loc aici de povestit. Ideea insa e ca programele pe care le-am facut la Londra au fost tintite unor tipuri diferentiate de public – si ca au fost in cheie (a)traditionala _ ‘conservatoare_elistista  {programele de patrimoniu natural / construit etc pe linia Transilvania Printul Charles _ Societatea Enescu sub patrnajul Principesei Margareta a Romaniei (b) contemporan intelectual, pentru mediul sofisticat-instruit si receptiv la arta moderna si contemporana (Brancusi;  Paul Neagu mentor pt mari sculptrori contemporani britanici‘; (c) alianta profesionala cu artistii contemporani din RO,  prin programul de rezidenta AtticArts, sa pot aduce artisti romani la Londra sa isi faca contacte si apoi programe de parteneriat , cu urmari la nivel top, de tip la Tate Modern etc (d) programe de impact public mare cu continut accesibil in locatii ‘populare’ (malul Tamisei etc) si sali gigant tip Barbican,  cu taraf lautari, mestesugari autentici prin MTR etc (e) disponibilitate de participare la dialogul inter-institutional privind strategia globala a familiei europene. Eu am fost astfel primul si cu doua mandate apoi Presedinte al EUNIC la Londra (f) suport de comunicare profi direct si online, cu newsletter, website scris cu personalitate’, film de parcurs (doua premiate la Viena cu Erasmus) (g) un parteneriat camarad si profesionist cu echipa ambasadei, cu o colaborare autenica si care a ajutat ambele institutii (h) un raport de intelegere si sprijin pentru nevoile de racordare cu Romaniei a diverselor tipuri de romani din diaspora.

Giorgiana Zachia, director adjunct ICR Stockholm 2006-2011

În 2006, când ICRS a fost înfiinţat în Suedia ca şi prin alte parţi, imaginea dominantă a României era una mai degrabă negativă, asociată cu Ceauşescu, Dracula, copiii străzii, corupţia, discriminarea rromilor şamd. De la început mi-a fost clar că ICR Stockholm nu putea propune publicului suedez, oricare ar fi fost el, un discurs cultural care să facă abstracţie de realitatea imaginii acesteia şi să vină să spună, ştiţi, de fapt, România e pitorească. Sigur, România e şi pitorească, dar din păcate, se pare că nu asta reieşea din titlurile în presa occidentală a ultimilor 15 ani. ICRS, ca şi Institutul Goethe, Institutul Cervantes, etc, trebuia să se ocupe cu exportul de cultură, să se sigure că produsele culturale româneşti ajung la publicul suedez, în încercarea de a nuanţa imaginea României. Trebuia cu orice preţ să ne desprindem de reproducerea convenţională a unei imagini naţionaliste, cu expoziţii cu afişe de agenţie de turism şi muzică de Tezaurul folcloric.

Bunăoară, am ales ca în zona artei, de care m-am ocupat în mod special în cei cinci ani, pentru a putea crea o deschidere spre altceva, să discut lucrurile acestea problematice. Ce a însemnat idila comunismului la noi? Cine a fost de fapt Ceauşescu? Ce s-a întâmplat în 1989 şi mai ales în perioada tranziţiei? Cui îi pasă? Sau îi pasă cuiva? Am discutat şi reluat temele acestea aproape obsesiv prin diverse proiecte de artă: Between the Images (2008), Arhiva durerii (expo 2008), From One Thing to the Other (2009), Epoca de Aur pentru copii (carte de artist 2008), Palyground Revolutions (2008) şamd.

O altă decizie care cred că a avut un rol important a fost că nu am vrut să părem altceva decât eram, n-am spus că suntem galerie de artă sau instituţie de artă, nu am pretins ca institutul e un cub alb, ci am rămas institut cultural român, cu încărcătura politică adiacentă. În proiectele pe care le-am iniţiat a avut întotdeauna prioritate criteriul tematic, cu relevanţă pentru România, mai degrabă decât apartenenţa naţională a participanţilor la proiecte. A fost important să aduc un punct de vedere românesc într-o chestiune de interes general, mai degrabă decât să pun în titlul fiecărui newsletter cuvântul «român». Uite câteva exemple de expozţii pentru elocvenţă: neoliberalismul şi piaţa liberă globală în There Is No Alternative (2010), realismul în arta contemporană în The Realism Question (2010), percepţia vizuală în Visual Playground (2009), impactul imaginii în expoziţia Image at Work (2010), etc.

În fond, ceea ce am făcut a fost să promovăm acele lucrări de artă care pun în discuţie ideea de reprezentare naţională, adică însăşi natura institutului. Institutul nu era şi nici nu e o instituţie neutră, înfiinţarea sa a fost un act politic, în pas cu vremurile, lucru care a avut un impact puternic asupra modului în care eram percepuţi. Ce e România azi, cine este român, ce e naţiunea, ce e statul, etc, sunt întrebări pe care mulţi artişti conceptuali şi le pun. Poate că tocmai încorporarea acestui spirit critic, analitic în însăşi strategia pe artă a institutului a surprins în Suedia şi i-a câştigat pe reprezentanţii scenei de artă de aici.


Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, STIRE | No Comments »

June 28, 2012

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*