(Nu) Avem Timp

March 15, 2013

Text și ilustrație de Ada Muntean
(primite pe TRIMITE CHESTII)


Eu sunt de acolo de unde tu nici nu gândești de unde soarele răsare doar dacă-l plătești

“Nu am găsit timp în timpii mei, în confluență cu ai tăi”. Așa suna scuza unui om drag mie, când mi-a transmis telefonic că nu are timp pentru mine.

Suna foarte bine, ce-i drept, chiar poetic. Dar tot mă durea. Cum adică să nu aibă timp pentru mine? Cum e posibil să nu îți găsești timp pentru cineva atunci când îți e dorită prezența atât de mult? Întorceam pe toate fețele exprimarea, încercam să găsesc motivația chiar în răspuns, poate desprindeam un fir care să mă ducă către un alt înțeles, sau poate să-l facă pe acesta mai ușor de acceptat. “În timpii mei..”Există un timp al persoanei, al unei indivitualități? Care să nu se sincronizeze cu timpii altei individualități? Pe atunci mi-era foarte greu să înțeleg asta sau chiar să încerc să deduc mai departe consecințele acestei stări de fapt. A rămas ca un aforism în memoria mea, care reapărea din când în când și ce treptat a început să capete o altă semnificație. Dar tot mă deranja. Îmi spuneam: “Vreau să-mi găsesc timp pentru fiecare persoană care mi-a afectat existența într-un mod sau altul, vreau să-i păstrez un loc în memoria mea, să mă gândesc la ea în anumite momente, să o surprind în diferite ipostaze-chiar dacă vor fi desene, fotografii sau vor rămâne doar cadre mentale.” Nu vreau ca timpul să devină o piedică. Dacă nu mai pot să interacționez pe viu cu o persoană anume, vreau să-mi resuscitez de câte ori vreau amintirile cu ea.

“În noapte undeva mai e/ Tot ce-a fost și nu mai e/ Ce s-a mutat, ce s-a pierdut,/ Din timpul viu în timpul mut.” (Lucian Blaga) Prezențele oamenilor din viața mea mă locuiesc. Conștient sau inconștient, sunt unii oameni care lasă urme în mine pe parcursul timpului și care ajung să mă schimbe. Și chiar dacă timpul din timpii mei nu s-a potrivit cu al lor într-un anumit moment, vreau să cred că timpul nu a fost o barieră în a-i cunoaște cu adevărat.

Când am citit poezia “Avem timp” de Octavian Paler, mi-a dat speranță, dar nu mi-a schimbat convingerea că timpul este insuficient câteodată. Senzația aceea care mă consumă (și ne consumă pe toți) se estompează când citesc aceste versuri:
“Avem timp pentru toate./ Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,/ să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,/ să-i judecam pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,/ avem timp să citim și să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,/ avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tarziu./ Avem timp pentru ambiții și boli,/ să învinovățim destinul și amănuntele,/ avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,/ avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,/ avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,/ avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,/ avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem./ Avem timp pentru toate [..] “


În noapte undeva mai e Tot ce-a fost și nu mai e ce s-a mutat ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut

“Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi”. Mi-a rămas foarte adânc întipărită în memorie o afirmație a unui coleg de facultate, de la Pictură: “Știi, Ada, eu mă trezesc în fiecare dimineață cu frica de a nu muri înainte de a materializa ce am în cap. Am lăsat în urma mea tot ceea ce-mi doream să fac? Nu vreau să mor înainte de a termina lucrările pe care le am de făcut.” Trecerea noastră pe Pământ, trecerea aceasta a timpului poate fi o cursă contra cronometru a atingerii unor scopuri, dar în același timp o perioadă a devenirii, a descoperirii de sine, a dăruirii personale într-un interval de timp. Timpul e foarte relativ. Timpul trebuie să fie de partea ta. Și chiar dacă nu e de partea ta, nu trebuie să devină o piedică în a trăi ce e de trăit. Eu am convingerea că noi trăim perpetuu, dacă ar exista mașina timpului și am folosi-o, ne-am putea întoarce în trecut sau călători în viitor și ne-am găsi pe noi și pe alții trăind niște momente într-un atemporal continuu. Pentru că momentele acelea chiar dacă au trecut sau vor trece- există și se desfășoară într-o realitate posibilă: trecută, prezentă sau viitoare.

Timpul e o iluzie de multe ori. Fiecare amintire retrăită, o încarci cu energia prezentului, ce e întotdeauna diferită. Nu e o rememorare anostă a unui fapt împlinit și trecut. Mi-am retrăit viața de mai multe ori în fața șevaletului, reluând niște amintiri și retrăindu-le la nivel mental, și de fiecare dată am descoperit și înțeles altceva. Sunt unele momente când lucrez și sunt pe pilot automat, iar atunci mă detașez parțial și îmi vin flashback-uri în minte din trecut. De fiecare dată sunt diferite. Mă gândesc că poate aș fi acționat altfel dacă aș fi trăit momentul acela acum. Timpul m-a schimbat pentru că văd lucrurile în prezent cu alți ochi. Nu e o dezgropare frustrată a trecutului, ci doar o încercare de înțelegere mai completă a rezultatului pe care îl generează prezentul.

Cred, de asemenea, că pentru timp trebuie să și lupți. Nu îl lași doar să treacă. La fel cum lupți pentru pâinea de mâine (câștigarea existenței), pentru „te iubesc”-ul de mâine (găsirea iubirii și păstrarea unei relații armonioase), așa lupți și pentru timp. Pentru timpul tău și al altora. Pentru timpul viu.

 

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

Trăiește clipa. Nu e momentul. (text Diana Petruț, fotografie Alia Livia Lazăr)

Timpul (text Amelian Rupa, vizual Alina Andrei)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIZUAL | No Comments »

Sfarsitul lumii – numai baieti

March 12, 2013

de Oana Dorobanțu


Patrafir, de Alex Baciu (primită pe TRIMITE CHESTII)

Prietena mea e gravidă. Mai are deja patru copii, dar e gravidă din nou. Îşi doreşte o fetiţă. Are patru băieţi drăguţi, puternici şi deştepţi. Eu una nu înţeleg de ce mai vrea ÎNCĂ un copil. Eu am unul singur şi mi-e de-ajuns. Băiat, evident. Pe vremea când am născut eu, încă era o mare mândrie să faci băieţi. Mai ales pentru taţi. Nu ştiu de ce şi când s-au schimbat vremurile.

Mai exact, nu ştiu când au început să dispară fetiţele. Cred că de prin 2012 încoace au început să se nască numai băieţi. O, la început a fost mare bucurie. Mai ales taţii se bucurau. Dădeau de băut şi se felicitau cu prietenii: “Bărbaţii adevăraţi fac băieţi”, spuneau ei.

Până când am observat ceva ciudat când l-am dat pe fiu-meu la grădiniţă. La grădiniţa din cartier nu aveau clase mixte. Aveau doar clase de băieţi. Mi s-a părut puţin ciudat, dar până la urmă nu era ceva atât de grav. Şi în Anglia din câte ştiu sunt şcoli de fete şi şcoli de băieţi. Cel puţin până la o vârstă. Aşa că într-un fel m-am bucurat, că mă gândeam că ştiu educatoarele ce să facă cu ei, doar se ştie că băieţii sunt mai activi, mai războinici, mai neastâmpăraţi.

Dar a trecut grădiniţa, acum ar trebui să-l dau la şcoală. La şcoală, aceeaşi treabă. Clase de băieţi. Mi s-a părut deja ciudat. Mi-am adus aminte că eu în clasa I aveam un “iubit”. De la grădiniţă. Am fost repartizaţi în aceeaşi clasă şi a fost cea mai tare chestie care mi s-a întâmplat în prima zi de şcoală, să descopăr că eram cu el în clasă. Aşa că mi-am zis că mai bine caut o şcoală cu clase mixte – băieţi cu fete. M-am apucat să caut pe internet. Şcoală generală cu clase mixte băieţi/fete – Bucureşti. Şi n-am găsit nimic! Atunci m-am panicat puţin. Am întrebat prietenii cu copii. Toţi aveau băieţi, dar mi-am zis că era o coincidenţă.

Şi toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că pe ce lume trăiesc? Că n-au mai văzut o fetiţă de o grămadă de vreme. Că toata lumea are băieţi. Eu nu ştiam? N-am văzut la televizor? Nu, nu văzusem. Nu mă uit la televizor. Şi totuşi, e cam ciudat. Cum de n-am aflat din alte surse? De pe Facebook? Din newsletterurile pe care le primeam pe mail. Din discuţiile cu oamenii din jurul meu. De fapt… mie nu mi-au plăcut niciodată discuţiile despre copii.
Am început să caut frenetic pe internet. Şi am găsit. De vreo 5 ani începuse nebunia. Practic, ultima fetiţă se născuse pe 31 decembrie 2012. De atunci, toate mamele năşteau băieţi. Toate, dar absolut toate. Pe toate continentele. La început nu-şi dăduse nimeni seama, până când statisticienii au început să trimită semnale de alarmă.
Incredibil! Toate femeile, absolut toate, năşteau băieţi. Iar băieţii care se năşteau în zilele astea erau mai puternici, scăzuse rata mortalităţii infantile până aproape de zero, cele câteva cazuri de deces fiind cauzate exclusiv de accidente. Nu erau doar mai puternici, erau şi mai deştepţi. Nu se mai îmbolnăveau, practic bolile copilăriei (rujeola, rubeola, oreionul, chiar şi răcelile obişnuite) fuseseră eradicate. Medicii pediatri făceau vizite la domiciliu doar ca să măsoare nişte parametri (înălţime, greutate, circumferinţa craniului şi a toracelui etc.). Copiii ăştia noi aproape creşteau singuri. N-aveau nevoie decât de mâncare. Cu restul se descurcau ei!

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 2 Comments »

Tea Tomescu si Bucurestiul

March 6, 2013

Daca n-am zice despre Tea ca este ambitioasa atunci mai bine n-am mai zice nimic. Merge pe 23 si se vede de departe ca merge cu motoarele turate lasand o fina linie de praf in urma. E efervescenta si nerabdatoare, stie ca toata lumea e a ei. Ne bucuram insa ca terenul ei de joaca e pe-aici pe langa noi si ca poate sa ne inspire pe toti. Ii place sa branduiasca locuri din Bucuresti si ii place sa impartaseasca din experienta ei altora. Trebuie sa iubesti orasul sa poti povesti despre el asa cu patima.

Ne-am propus sa facem tot ce putem s-o punem pe Tea in incurcatura, asa ca am decis sa facem un interviu experiment in care sa o lasam sa-si puna singura probleme, adica intrebari la care sa raspunda bineneteles, tot ea. Asa ca Tea aka Dungulite (cum ne place noua la TATAIA sa o alintam) centreaza, da cu capul si bineneteles ca tot ea apara. Primiti gol?

1. Cine mai esti si tu si ce impresie incerci sa faci in mediul online?

Tea Tomescu, 22 de ani, aproape 23, astept cu nerabdare sa vina vara. Am renuntat la master ca sa am mai mult timp sa ma concentrez numai pe chestii care imi plac si sa ma ocup de proiectele personale. Cred ca as putea sa il termin, dar nu vreau asta… gasesc mereu cate ceva mai interesant de facut.

Pe repede: La 3 ani mi-am scris numele invers, adica AET. La 5 ani m-am apucat de benzi desenate, dupa ce am rasfoit cateva reviste Pif. Mai tarziu, aveam si eu un personaj, Jel. Mama imi cumpara caietele pentru desenat si tot mama le arunca, apoi eu plangeam. La 14 ani am dat graffiti-uri in Tineretului. Mi-am dat seama ca nu-i de mine acest sport extrem si m-am lasat repede, cumparandu-mi un skate. La 16 ani ma dadeam pe rampe. Pana m-am lovit in cot si mi-am dat seama ca nu sunt foarte sexy cu buba pe mana. La 18 ani m-am reapucat de benzi desenate, pe prima mea tableta grafica. Am imbratisat calculatorul si am zis ca nu vreau sa-i mai dau drumul vreodata. Am instalat si dezinstalat de cateva ori World of Warcraft, apoi m-am lasat de jocuri.

Activitatea mea in online a inceput prin 2000, cred. Mi-am dat seama pe atunci ca n-am sa ma mai las de calculator dupa ce mi-am facut conturi pe zeci de site-uri. Cele mai active erau cele foto (deviantart, flickr) si video (youtube, unde am postat filmulete cu colegii din liceu, spoof-uri si chiar si animatii). Scopul meu era sa ofer continut de entertainment, dar nu voiam sa fiu eu actorul princpial. Pe atunci eram foarte timida si mi se parea oribil sa fiu in centrul atentiei. Tocmai de aceea am trecut repede de la dorinta de a face la actorie la cea de a face regie, apoi la montaj.

Pe langa timpul pretios petrecut alaturi de calculatoare, iubesc marea si as vrea sa fiu permanent in apa, inotand. Visez la o casa in California. Oscilam intre Austria si California, dar acum m-am hotarat si imi place sa cred ca ma voi muta intr-o zi acolo.

Imi place sa mananc creveti si sa beau suc de morcovi, portocale, piersici si mere (da, amestecate). Imi place sa dansez, sa ascult o gramada de genuri de muzica ciudata, urasc sa gatesc si imi place sa fac curat atunci cand fac self brainstorming. Uneori, datul cu pamatuful poate sa-ti gadile gandurile.

Balta Alba – una dintre cele mai sinistre poveste bucurestene le are aceasta zona. Mana aceea care iese din litera “A” – iese dintr-o balta plina cu var. Aici se aflau gropi cu var in care se aruncau corpurile celor morti de ciuma. Acestea au fost apoi astupate, dar din cauza ploilor s-au format balti albe. Imaginea este de pe bulevardul Liviu Rebreanu.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIZUAL | No Comments »

Gaze de șist / fracturare hidraulică

March 5, 2013

 

Inima pe tava, de Livia Plamadeala (primita pe TRIMITE CHESTII)

Interesele economice, politice, ecologice, sociale care gravitează în jurul acestui subiect sunt uriașe și e lesne de observat și prin valul de “comunicate” oficiale, personale pe acest subiect, care nu contenesc să apară. Două părți care se folosesc în mare de aceleași mijloace de comunicare, manipulare. Dezmințiri, consimțiri, mărturisiri, studii, opinii subiective sau pretins obiective – pare că întreaga pleiadă e menită să bulverseze mai degrabă decât să formeze o opinie pertinentă. Fiecare crede ce vrea, sau mai degrabă ce simte.

În umbra recentului eveniment de la Bârlad unde au protestat aproximativ 8000 de oameni împotriva exploatării gazelor de șist, în contextul marșului celor 20 din București  din aceeași zi și în același scop, deschidem un mini-dosar cu linkuri către surse alternative de informații, dosar pe care vă invităm să îl completați cu orice alte linkuri relevante peste care ați mai dat.

În primul rând despre ce vorbim: “o tranziție continuă de la producția convențională de gaz și petrol, provenite din câmpuri cu conținut specific ridicat, cu porozitate și permeabilitate crescute, către producția neconvențională cu parametrii de performanță scăzuți, gazul de șist fiind extras din depozite cu conținut specific scăzut, porozitate scăzută și permeabilitate foarte scăzută. (…) Efectele secundare de neevitat, cu privire la cantitatea de apă folosită, riscurile asupra mediului etc. cresc de asemenea odată cu trecerea la un alt nivel în lanțul exploatărilor. Spre exemplu, fracturarea hidraulică în formațiuni neconvenționale de gaz necesită de obicei câteva sute de mii de litri de apă per puț pentru fiecare proces de fracturare în combinație cu agenți de susținere și chimicale, fracturarea hidraulică în formațiuni de gaze de șist consumă câteva milioane de litri de apă per puț.(…) Într-o zonă de extracție de gaze de șist activă, aproximativ 0,5l de chimicale sunt injectate per metru pătrat.”

Riscuri/efecte:
“- consumarea peisajului: zone întinse folosite pentru echipamentul tehnic, stocarea fluidelor, drumuri de acces
- poluarea aerului și poluare fonică; fluidele (de asemenea apa reziduală) pot permite substanțelor dăunătoare să se evapore în aer
- apa locală poate fi contaminată cu chimicale folosite în procesul de fracturare (substanțe toxice, alergenice, mutagenice, carcinogene) și de asemenea cu apă reziduală din depozit, care conține metale grele (arsenic, mercur) sau particule radioactive
- cutremure induse de procesul de fracturare hidraulică
- mobilizarea particulelor radioactive din subteran către suprafață (uraniu, thor, radium)
- impact asupra biodiversității
- efecte asupra sănătății oamenilor cauzate de impactul emisiilor relevante în aer și apă”

aceste citate sunt extrase dintr-un studiu al Comisiei Europene pe care îl puteți citi în întregime aici: 
http://www.europarl.europa.eu/committees/en/studiesdownload.html?languageDocument=EN&file=44388

Alte studii oficiale care explică în detaliu procesul de fracturare hidraulică și riscurile aici: http://ec.europa.eu/environment/integration/energy/pdf/fracking%20study.pdf http://ec.europa.eu/clima/policies/eccp/docs/120815_final_report_en.pdf

Mai jos sunt niște articole care descriu în detaliu procesul și ceea ce dezvoltă în natură. Dau o serie de informații despre cazuri de contaminare înregistrate până acum, o listă largă de chimicale folosite, studii despre poluarea apei, solului și aerului, precum și analize despre pericolul pe care îl prezintă pentru sănătate:
http://www.earthworksaction.org/issues/detail/hydraulic_fracturing_101#.US-kAkqFASg
http://www.hcn.org/issues/43.3/unpacking-health-hazards-in-frackings-chemical-cocktail

O scurtă animație scoate în evidență exclusiv aspectele negative prezentate mai sus, o explicație grafică ultra-simplificată, emfatică și in your face despre fracturarea hidraulică (aka fracking):

SUA, continentul cu cea mai bogată istorie în domeniu, constituie un exemplu de caz pentru întreaga lume. Un reportaj Al Jazeera despre peisajul american “gazat”:

Gasland (2010) este un documentar scris și regizat de Josh Fox, care se trezește la sumbra realitate când primește o scrisoare de la compania de gaze naturale prin care i se propune să își “închirieze” pământul familiei pentru 100.000 $. Filmul a luat Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film Sundance și a făcut destulă vâlvă, aducând povestea în sfârșit în prim plan și cât se poate de limpede, în ochii opiniei publice. Fox călătorește prin America vizitând comunitățile afectate de forarea pentru gaze de șist și reușește să atragă atât de multă atenție asupra acestui fenomen, încât este urmat la foarte scurt timp de dezmințiri și un alt “documentare” care speră să îi dizolve credibilitatea  (Truthland: Dispatches from the Real Gasland http://www.youtube.com/watch?v=iTJaaeiuzSU ).

Despre cum e năucită opinia publică cu privire la pericolele sau siguranța metodei de fracționare hidraulică, ne povestește Promised Land, cel mai recent film al lui Gus van Sant cu Matt Damon în rol principal. Ficțiune de data aceasta și poate tocmai de aceea e cu atât mai de temut pentru companiile de gaz, având potețial de vizibilitate clar mai mare decât un documentar. Filmul dezvoltă cu spectatorul fix modalitățile de manipulare pe care vrea să le evidențieze în strategiile companiilor de gaze. Și te duce de nas până la sfârșit. http://www.youtube.com/watch?v=5GDuVbXKQ9U

De la noi recomandăm:
http://www.ecologic.rec.ro/articol/read/politici-economie/7283/
http://www.criticatac.ro/15346/tema-exploatarea-gazelor-de-ist/
http://totb.ro/tag/fracturare-hidraulica/
http://vlad.ursulean.ro/tag/fracturare-hidraulica/

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Si noi suntem oțetari

March 3, 2013

Telefonul suna. Televizorul e deschis. Mainile imi sunt un pic inghetate. Am curatat morcovi pentru o tocana. Nu raspund la telefon. Sunt cu laptopul in brate. Stau pe net. Citesc despre oțetari. Despre copaci. Stiti la ce  ma refer. Nu stiu in alte locuri cum e da Bucurestiul musteste de oțetari. In toate formele, palcurile si marimile. Din curti de case boieresti din centru, in spatii total abandonate crescand liberi la cer, pana printre blocurile comuniste, unde intr-un sevraj de verde, natura incearca sa recupereze cu orice chip.

Printre toți oțetarii de Bucuresti exista unul mai special ca alții. Poate nu e singurul ca el, special, dar oțetarul asta se pare ca are o viata rupta din povesti. Multi au trecut pe langa el si nici nu l-au vazut. Altii s-au oprit langa.

Undeva pe Dionisie Lupu, langa Biserica Anglicana, zace de niste zeci de ani buni, intr-o mica curte prafuita sau uitata, prietenul nostru de mai sus… OȚETARUL. Unii spun ca in viata este bine sa-ti infrunti destinul direct in piept, sa nu incerci sa-ti depasesti obtacolele de tot felul atfel decat direct. Fara ocolisuri, fara compromisuri. Sa poti internaliza experientele, sa le accepti, si nu sa fugi de ele.

Un scurt filmulet despre acest personaj, o actrita in rolul de povestitor si o aroma un pic dulceaga, toate acestea in materialul de mai jos  primit pe adresa redactiei.

povestitor: Simona Ghita, regia: Vlad Trandafir, primit pe TRIMITE CHESTII, sursa: www.colturidebucuresti.net

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIDEO | No Comments »

Trăiește clipa. Nu e momentul.

February 27, 2013

de Diana Petruț


Alia Livia Lazăr (fotografie primită pe trimitechestii)

Într-o intersecţie a timpului, dintr-o parte, fremătînd de nerăbdare, vine „Trăieşte clipa”, iar din alta, cu un calm desprins din lumea de dincolo „Nu e momentul”.

„Trăieşte clipa” e fudulă, plină de sine, voluptoasă, sfidează toate stările de bun simţ, este posedată de priorităţi şi isterică la orice gest care ar putea să însemne amînare. Întreţine relaţii mai mult decît cordiale cu „Timpul trece”. Cînd se întîlnesc împreună la un pahar de ceva, fac ce vor din noi. Devenim nişte disperaţi ai momentului, fără măsură, un soi de consumatori excesivi  de „nimic prea mult”. Avem senzaţia că dacă nu acţionăm, reacţionăm la momentul X, pierdem introducerea, ajungem să ratăm punctul culminant, suntem exilaţi în ţinutul neîntîmplatului şi populăm casa regretului.  Fugăriţi de clişeul că timpul trece, ajungem să trecem peste multe lucruri. Să uităm ce e cu adevărat important, doar pentru că el, timpul, nu aşteaptă. „Trăieşte clipa” adoră să spună că nu are timp, nu se gîndeşte niciodată că timpul şi-l poate face, că noi suntem cei care îl croim şi care avem puterea de a-l împărţi şi a-l dărui. Ea nu ratează nicio ocazie pentru a-şi lărgi cercurile adepţilor, specialitatea ei este graba şi savurează intens comportamentul impulsiv. Nu se simte niciodată vinovată. Şi dacă i se dovedeşte că a pus stăpînire pe un om care nu are tăria de a fi cum îşi doreşte ea, aceasta nu renunţă. Se încăpăţînează să facă din el o marionetă a rătăcirilor şi a neîncrederii. „Trăieşte clipa” nu are viitor, prin urmare nu cunoaşte speranţa, nu a întîlnit răbdarea. Cît despre aşteptare, nici nu mai vorbim. Habar nu are cum să o gestioneze.

De aici şi invidia pe „Nu e momentul”. Un individ aparent tăios, deloc cuprins de îngrijorare de fiecare dată cînd se pronunţă. Nu simte remuşcarea lui cum ar fi dacă ar fi. Se întreabă des de ce se grăbesc oamenii, e o dilemă pe care încă nu a reuşit să o rezolve, poate asta e ceea ce îl păstrează în continuare rezervat. De nenumărate ori  s-a trezit faţă în faţă cu „Trăieşte clipa” şi de fiecare dată o lua la fugă şi o lăsa pe ea să cîştige. Prezenta un soi de slăbiciune în faţa acesteia, pesemne că se lăsa intimidat de frumuseţea ei. Să nu credeţi că e un laş. Tocmai, îţi trebuie curaj şi multă înţelepciune să stai să cîntăreşti lucrurile. Da, trebuie curaj să vrei să aştepţi, să nu te încîlceşti în iţele deznădejdii. Cel mai greu e să simţi cînd rişti să devii prizonierul  iluziei. Aici „Nu e momentul” poate deveni toxic. Te poate ţine într-o beţie a simţurilor, într-un joc al imaginaţiei, într-o dependenţă de un anumit context şi dorinţă, de ţi-e teamă să mai ieşi. „Nu e momentul” face tot ce poate să te recupereze şi apelează la amica lui din copilărie, „Împăcarea”.

E rîndul ei să stea de vorbă cu sufletul celor furioşi, să-i facă să se simtă împăcaţi cu deciziile pe care le-au luat şi să-l lase pe „Nu e momentul” să-şi facă treaba pînă la capăt. Poate cîndva, capătul e acolo unde „Nu e momentul” se contopeşte cu „Trăieşte clipa”.

 

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

(Nu) Avem Timp (text și ilustrație Ada Muntean)

Timpul (text Amelian Rupa, vizual Alina Andrei)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Discriminarea moarte are

February 26, 2013

de Ioana Cotulbea


ilustratie de Alex Roșca

În ultima vreme simt că îmi găsesc din ce în ce mai greu locul în orașul ăsta sau poate în lumea asta… ‘S aceiași oameni care mă-nconjoară, aceiași oameni care mă minunează, aceiași care mă oripilează și totuși parcă golurile dintre noi toți s-au mărit și gravitează deasupra noastră o constantă stare de anxietate. Ne bucurăm fiecare de lucrurile noastre mici și ne asmuțim câinește unii la alții, cu prima vibrație negativă, apărând lucrurile alea mari.

Facem imediat un pas la dreapta sau la stânga într-o tabără sau alta și luptăm pe capete împotriva discriminării. Și-s atâtea lupte de dus câte capete, pentru că până la urmă în societatea asta suntem toți discriminați. Ești discriminat dacă ești gay, cocalar, țigan, evreu, hipster, corporatist, roaker, stelist sau rapidist, gunoier, femeie de serviciu, politician, jurnalist, creștin-ortodox, mare mahăr sau pierde-vară, ochelarist, pițipoancă, drogat, beat, plouat, prea trist sau prea vesel. Oricine ai fi și orice ai fi cu siguranță se găsește cineva să aibă ceva de zis la adresa ta. Unii sunt discriminați mai mult decât alții, unii discriminează cu vorbe, alții cu bâte.

Am prieteni  gay, dar am în același timp prieteni care recent și-au reconsiderat credințele religioase și care propovăduiesc uniunea bărbat-femeie. Am prieteni care explorează “stările alterate de conștiință” prin droguri puternice și în același timp alții care n-au pus niciodată gura pe-un joint și care consideră campaniile anti-drog binevenite. Am prieteni hipsteri și am cunoscut cocalari mai frumoși și mai omenoși decât multe alte specimene umane. Am prieteni grafferi, care circulă pe străzi cu târșă chiar și fără spray la ei, pentru că poliția face un obicei din a legitima și chestiona pe oricine c-un look mai “underground”. Am și un prieten polițist, un om foarte ok de altfel. Am prieteni corporatiști și-n același timp prieteni cu vederi new-ageiste care mai în glumă mai în serios, consideră că Satana e de fapt “corporația”. Am prieteni mulți care au plecat sau își doresc cu tot dinadinsul să plece din România, dar am la fel de mulți care îi urăsc pe-acești din urmă și își iubesc nespus țara. Cum vine asta? Discriminăm în momentul în care începem să catalogăm, să băgăm pe fiecare în sertărașul care i-a fost alocat, cu statutul care îl pecetluiește indiferent, cu întreaga pleiadă de concepte și valori pe care i-o aruncăm asuprăi, pre-conceput. Dacă continuăm în ritmul ăsta o să rămânem toți singuri, fără niciun prieten, toți împotriva tuturor. “An eye for an eye, and in the end the whole world would be blind”.

Fiecare dintre noi a fost în postura de discriminat și fiecare a fost în alt moment discriminatorul. Știm cu toții pe bune cum e să fii de ambele părți. Discriminezi pentru că ai fost discriminat la rândul tău. E un cerc vicios care trebuie rupt undeva.
Un cerc foarte greu de rupt pentru că nedreptăți se comit la tot pasul, flagrante, complet absurde, iresponsabile; și pe deasupra, atât de prostești încât uneori rămâi cu gura căscată și te-ntrebi dacă nu-i totul de fapt o glumă proastă, pentru că singurul efect pe care îl poate produce de partea opusă este acel sentiment că ești îndreptățit să dai cu vorba, respectiv parul, înapoi.

Iar adevărul e întotdeauna undeva la mijloc. Mesajul strigat, și de o parte și de cealaltă, nu e niciodată adecvat discursului interior, pentru că dacă e luptă lovitura trebuie să doară, să jignească, să abuzeze. Ne transformăm din oameni în purtători de idei, pe frunte.
Același pattern din nou și din nou. Câteodată am senzația că patternul e de fapt cel care guvernează, mai departe de orice ni s-ar părea drept sau nedrept, conducând constant către discordie fără vreo speranță de soluționare, mânându-ne pe toți ca pe-o cireadă de vite oarbe, oarbe la tot ce ar putea însemna comun…

Mă trezesc în discuții lejere și vesele cu oameni minunați că ajungem câteodată într-un moment de răscruce dintr-o replică întâmplătoare vizavi de un subiect “tabu”; unul dintre noi se simte ofensat și din acel moment totul derapează. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă cert cu oameni pe care îi iubesc, doar pentru simplul fapt că am purtat o conversație care ne obliga să luăm câte o parte sau alta.
Ce e mai grav e că din ce în ce mai multe subiecte sunt “tabu”, sau de fapt, că avem din ce în ce mai mult pornirea de a ne delimita “partea” și de a trece instant în ofensivă.

De cele mai multe ori ne poziționăm într-un loc sau altul, din frică. Și făcând asta, perpetuăm frica. Suntem ființe empatice, orice-mi zici, dacă-mi zici din frică, eu asta o să simt și cel mai probabil asta o să dau mai departe.

Iubirea nu cunoaște frica, iubirea e leoaică tânără zicea odată un prieten. Cu-acest text, mă leg să mă gândesc de două ori când dau cu nasul de frică și să-mi întorc fața către iubire.

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 3 Comments »

In 4 (patru) timpi

February 25, 2013

text și fotografii de Alex Roșca

Timpul e nerabdare.

Nu am suficient timp sa fac tot ce as vrea, sa-mi demarez si sa imi duc la bun sfarsit toate proiectele, pe care le vreau gata acum, toate imediat, in acelasi timp, pentru ca fac totul in contratimp si in acelasi timp, nu ma pot concentra pe mai multe lucruri deodata, si pentru ca simt ca timpul meu a trecut, sau inca nu a venit, sau pentru ca unele lucruri se intampla cand le vine timpul (ceva ce nu poti controla tu). Si pe masura ce trece timpul, ti se pare ca descoperi si mai multe lucruri de facut, lucruri pentru care insa nu ai timp.

Asa ca ce e cu timpul? Ma gandeam ca am sa realizez chestiile astea in timp. Insa timpul trece, iar eu ma trezesc ca nu prea mi-e clar nimic.

Timpul e un concept inventat de om pentru a-si justifica nerabdarea si rasfatul. Desi nerabdarea e alt concept inventat prin relatie cu timpul. Uite, eu unul am chef sa se intample toate atunci cand vreau eu, si mai ales, cat de repede – asta e rasfat. Daca am o idee, un proiect, o dorinta, un obiectiv, am nevoie sa se intample numaidecat, instantaneu, imediat. Nu mai am rabdare. Si nu stiu daca as fi capabil in a ma lansa intrt-un proiect de anvergura, cu o desfasurare in timp. Rezultatele trebuie sa fie imediate. Si exceptionale. Ceea ce de regula nu se intampla. Pentru ca nu le acord timpul necesar.

Timpul e amintire.

Azi dimineata ies pe balcon. 8:20, sambata, soare.

Episod proustian: sunt dimineata la mare, e racoare, chiar daca e soare, aerul e curat, e liniste, in departare se aude marea si pescarusul. Miroase a mare. Sunt mahmur de aseara. Sunt fericit. Sa vedem ce e de facut azi. End.

Intru repede inapoi in casa, inchid usa la balcon.

Incep sa contest masiv rostul amintirii. Fiecare amintire reprezinta ceva ce a fost odata. Deci care nu mai e. Oricum, cred ca facem apel la amintire in momentul in care constientizam o lipsa, cand ceva nu mai e. Asadar, orice amintire are in ea, intrinseca, o melancolie, un regret, un “ce misto a fost, ce frumos era, cat ne-am mai distrat “ etc., toate la timpul trecut.

Bun, nu contesta nimeni aspectul utilitar si documentar al amintirii: stiu strada aia pentru ca am fost acolo, stiu obiectul ala pentru ca l-am mai vazut, stiu figura aia pentru ca am mai vazut-o, mi-am adus aminte sa fac aia pt ca trebuie, etc… dar in rest, amintirea imi pare un sistem masochist de dezgropare a melancoliei, a regretului, a zambetului fals. Haideti, pe bune acum, amintindu-va ceva (si nu vorbesc aici de o gluma, de un banc), cati n-ati zambit stramb, cati n-ati oftat apoi dandu-va seama ca momentele alea au trecut, si orice reeditare fortata a lor ar fi ca o continuare proasta de film, si asta daca se mai poate…?! Amintirea nu e decat o dovada a impotentei, a faptului ca nu poti sa mai faci/ai ce ai avut intr-un anumit moment in spatiu si timp. E o confirmare a unui handicap, a unei mutilari. Amintirea e dovada palpabila a faptului ca esti amputat, o constientizare a unei incapacitati.

Pentru ca atunci cand iti amintesti ceva, descoperi un regret, o tristete ampla, nedefinita, a faptului ca nu mai poti avea acum ce ai avut odata.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in ARTA, DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Timpul meu nu e timpul tău

February 20, 2013

Interviu colectiv


Vlad Eftenie (www.veftenie.daportfolio.com)

Timpul este o coordonată fundamentală în funcție de care ne organizăm mintea, nevoile, viața. O coordonată fundamental relativă și subiectivă. Depinde de întregul context istoric/zonal/cultural/social/politic/experiențial/personal. Dacă arunci un ochi prin studiile care s-au făcut de-alungul timpului despre timp, realizezi ca e o convenție atât de aparte încât devine foarte dificil să te referi la timp cu titlu general.

O vreme vom vorbi despre timp. Cât oamenii vor avea timp să ne povestească, noi vom avea timp să-i ascultăm. Vom posta articole, analize, desene, gânduri și orice altceva vreți voi cititorilor contribuitori să ne spuneți, despre timpul vostru și al nostru, al tuturor. Primim materiale aici.

Începem cu o întrebare colectivă, care sondează viziunile personale despre timp:
Ce înseamnă pentru tine timpul? Care sunt lucrurile care îți influențează simțitor percepția asupra timpului?  E diferit felul în care te gândești acum la timp, față de cum priveai problema asta cu ceva vreme în urmă?

Mulțumim tuturor celor care au răspuns întrebării noastre, vizual – Vlad Eftenie, Sorina Vazelina, Noni Bug, și în scris – Felix Tzele, Oana Zaharia, Vlad Eftenie, Rucsandra Pop, Ileana Selejan, Dan Petre, Luiza Zan, Rufi, Cynthia Canela, Alexandra Pirici, Alex Molico, Etiene Dupri, Aura Sorescu, Mihai Goțiu, Răzvan Giula, Mihaela Matei, Manu Băbescu, Mihaela Vodă.

FELIX TZELE
Timpul e o pereche de cearcăne ce se adâncesc ȋntr-un puţ fără fund. O beznă prin care bâjbâi ȋmpins de la spate spre o direcţie necunoscută. Pete negre ȋn jurul ochilor. Timpul e incertitudine şi e foarte bine că e aşa. Când totul devine cert, ȋnseamnă că am murit. Fac tot posibilul să stau departe de Timpul ăla.

Depinde de acţiune. Când alerg prin Drumul Taberei sau fac gimnastică prin casă, nici nu ȋl simt. Când scriu, se transformă ȋntr-un fluture de noapte negru care fâlfâie greoi peste cuvinte. Când sunt cu ea, pierd noţiunea timpului. Şi aşa mai departe.

Nu mă (mai) gândesc la timp. Nu iese nimic folositor din jocul ăsta. Ultima oară când am rumegat timpul, a ieşit o povestire s.f groaznică. Nu ȋnţeleg cum i-a reuşit lui Proust treaba cu madlenele. Poate era francmason. Uite, când mă gândesc la timp, îl pierd cu lucruri nefolositoare.

Emoţiile, durerea, plăcerea, fluxul conştiinţei… poate că ar mai fi câteva miliarde de variabile care nu îmi vin acum în minte sau pe care nu le ştiu. Toate influențează percepția asupra timpului.

Iarna asta mi-am cumpărat un ceas de mână. Am văzut un Casio F91W pe un forum. Este vorba despre modelul acela pe care îl purta Osama Bin Laden în filmările Al-Jazeera. Dar eu nu de acolo îl ştiu. Mi-a adus aminte de copilărie şi de ceasurile vândute de basarabeni într-o piaţă din Alexandria. Nu am stat prea mult pe gânduri, am zis că trebuie să am unul. Şi acum să răspund la ȋntrebare. Limbile ceasului se mişcă ȋntr-o singură direcţie. Percepţia mea asupra timpului respiră, are memorie, este tot timpul ȋn relaţie cu ce a fost, ce este, ce va fi. Eu tot timpul mă uit ȋn spate, secundele niciodată.

Când eram copil, gândeam în anotimpuri. Toamnă, iarnă, vară, primăvară, fiecare sezon avea ceva special. Trăisem puţin, era destul loc în memorie. În adolescenţă eram revoltat. Printre altele, nu înţelegeam care era treaba cu timpul. Apoi am ajuns la facultate şi am început să citesc. Am dat de Husserl, fenomenologie, ipoteza Whorf-Sapir, etnometodologie şi studii antropologice despre triburile amazoniene în care nu există concept separat pentru Timp. Nu pot să spun că m-a iluminat ce am descoperit în facultate. Am aflat, însă, că timpul poate fi şi altcumva. Timpul e istorie, cultură, cunoaştere, natură, fiinţă, toate astea amestecate. Acum am mai multă răbdare. Îmi construiesc propriul Timp.

OANA ZAHARIA
Chiar mă întrebam ce se întâmplă cu mine în ultima vreme. Mi-am dat seama că nu mă mai uit la ceas. Pur și simplu nu mă interesează cât e ora. Nu am ore potrivite pentru anumite activități, căci toate orele sunt absolut ideale pentru absolut orice activitate. Cam așa simt eu. Prin urmare, da, există o discordanță monstruoasă între percepția mea asupra timpului și convenție în sine.

Dar din câte îmi amintesc, înainte îi dădeam ceva importanță. Asta se întâmplă când ai un program fix, cred. În timpul școlii sau când ai un job de 8 ore pe zi, îți pasă mereu cât e timpul. Te întrebi mereu câte minute mai sunt până la sfârșitul orei sau câte ore mai sunt până poți pleca acasă de la job. Nu Dumnezeu este măsura nefericirii noastre, Lennon băiatule, ci timpul.

Nu mai știu de când am început să nu mă mai întreb deloc despre timp. De asta nu știu ce să răspund când cineva mă întreabă la telefon: „La cât ne întâlnim, la 5?” Și eu n-am habar niciodată ce oră e, nici măcar aproximativ.

Cât despre decenii și veacuri, au început să mi se pară din ce în ce mai scurte. Parcă mai ieri mișunau pe-aici Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Ce să mai zic de zilele săptămânii sau ce lună vine după asta.

Și de când nu mă mai gândesc la timp, am observat că nu mai îmbătrânesc.


Vlad Eftenie (www.veftenie.daportfolio.com)

VLAD EFTENIE
Timpul, acel copil jucaus, acea masca cu o mie de fetze, acea vesnica intrebare. Il ai sau nu. Curge, zboara, trece. Atatea stari de agregare, atatea necunoscute imi spun clar ca nu trebuie sa caut o definitie. Ca nu trebuie sa inteleg. Nu cu mintea poti intra pe poarta timpului. Simtind, emotia aduce ecouri. Mai e timp? “Ce greu trece!”….sau… “parca a fost ieri, ce repede a trecut!” Incercam sa ne traducem timpul dandu-i dimensiuni, forme. Treceeste si va fi. Cel mai greu pare a fi de tratat cu prezentul. Ce ne facem? Timpul ne ajuta sa percepem inaintarea. E clar ca nu stam pe loc. Cum ar arata o lume fara timp? Basmul ne spune ca omului nu-i este accesibil acest taram. Aleodor este tentat sa umble in Valea Plangerii si este izgonit inapoi in spatiul cel cu timp. Si moare. Pedeapsa e capitala atunci cand incerci sa i te sustragi. Bine, si Pink Floyzii au avut dileme, puse insa pe melodie. Cum mai suna inceputul acela halucinant cu o mie de ceasuri….

Iata, timp transformat in litere. Ma gandesc ca timpul nu e imporant ca entitate imposibil de cuprins ci prin ceea ce devine vizibil, palpabil. Prin ceea ce timpul decanteaza ca prezenta. Ca aceste litere, ca aceste idei, ca acele gesturi, ca acele urme, ca acele amintiri despre acele lucruri intamplate, ca acele vise despre ceea ce inca nu s-a intamplat. Timpul ca urma vizibila, ca urma dorita. Este in afara noastra sau in noi? Stiu, prietenul meu german vine mereu la fix. El e fauritorul propriului timp exact. Eu imi acord inca 15 minute. Pentru mine timpul e in afara mea si eu curg cu el. Mai repede sau mai incet. Sau zbor? Surferul care merge pe val e cu singuranta ancorat in timpul lui prezent. Sau ma petrec? Depinde de stare, depinde de ceea ce am mancat, iubit, visat. Timpul pregatirii, timpul intelegerii. Totul cere timp, pe care trebuie sa-l avem de undeva. Cred ca timpul trece cu exactitate simtita atunci cand faci bine ceea ce ai de facut. Devine scurt sau lung cand pierzi pasul, sincronizarea, tempo-ul. Poate fi un bun indicator al unei functionari eficiente si armonioase. Bunaoara eu simt ca ma sustrag timpului de ceva vreme. Simt ca il pacalesc, ca ma joc “faţea” cu el. Cand esti tu cu tine si gravitezi in jurul tau, timpul tau devine stapan peste timpul exterior. Eu, inlauntrul si in afara mea? Pai da…

Timpul, acea tensiune care descrie consumarea energiei arcului armat la nastere cu o cheitza magica. Se si aude, bataile inimii sunt cu siguranta masuri fidele ale timpului tau. Tot ce se intampla imprejur are un ritm al lui in care se consuma. Da, si mai era cliseul acela cu “pentru totdeauna”, “4ever” spus atunci cand intr-o necunoastere absolut copilaroasa ei vor sa ofere garantii. Ce stim noi despre “mereu”? Abia stim cine suntem azi, cu ceva noroc, dara’mi’te ce va fi peste un timp cand vom fi altii?

Probabil cel mai interesant lucru de timp nu este sa incerci sa-l afli sau sa-l intelegi ci sa iti pui cat mai multe intrebari, sa te asculti si sa-i afli ecoul in felul in care mergi, in care respiri, in care clipesti. Si apoi sa te uiti imprejur. Chiar asa, cum arata timpul celorlalti? Ma apuc de citit.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, INTERVIU | 5 Comments »

Placere

February 20, 2013

de Maria Magdalena Movila

(text primit pe trimitechestii)


Alexandra Rapcencu – Paulette (lucrare primita pe trimitechestii)

Placere. Voluptate. Atingere. Fior. Ce poate fi mai satisfacator??!! Sexualitate. Drog lent. Intimitate. Scriu cuvinte pentru ca nu reusesc sa formulez fraze coerente. Dar exista fericire mai inaltatoare decat fiorii care iti traverseaza taios abdomenul sfashiat de o mana flamanda ?! Ce poate fi mai placut decat placerea?! Si ce placere mai placuta decat energia-vartej in care se prind maini, picioare,organe,lichide, tesuturi, celule, atomi,ganduri,respiratii??!!
Asta e forta care ne misca, ne impinge,ne pastreaza vii. Placerea.

Vorbesc organele din mine. Prind forme. Se umfla. Ma striga. Se cearta cu gandurile mele. E mare zarva. Nu-I loc de mine. De dorinte nici vorba.

Cand o sa fiu mare o sa ma fac femeie frumoasa. Si-o sa-i fut pe toti :) ))))))
Aberatii ovariene.

Restabilesc legaturi cu materia din jur. Si am senzatia ca fac bine. Nu am ganduri.
Nu am dorinte. Deci astazi sigur nu sufar.
Simt o placere filozofica care e buna numai pentru acum. Maine o sa-mi vreau iarasi drogul. Placere macra. O s-o caut prudent,fara sa ma dau de gol. O sa ma maschez in cenusareasa si-o sa ma prefac cuminte. Cine ar putea sa banuiasca. O sa astept sa-mi vina cartile bune. O sa ma prefac ca fac ceva. Si n-o sa fac nimic.

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in ARTA, DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »